SCRIS
DE
Evenimentele ce sunt povestite în această
legendă nu s-au petrecut încă şi nici nu se ştie când se vor petrece. Bătrânii
care prin grija lor ne-au transmis această legendă ne spun că totul se va
înfăptui atunci când sufletele noastre vor fi din nou înmiresmate de virtuţile
strămoşilor. Atunci şi numai atunci când Dacii Liberi sau ai lor urmaşi vor şti
să reînvie credinţa în Piatra Sacră (Sfinxul din Bucegi) şi se vor întoarce la
cele sfinte … doar atunci durerea ÅŸi nesiguranÅ£a vor fi pe veci stârpite.
"Acele clipe sunt departe însă, iar Piatra va
sta pururi în acest locaş, până când va fi aşa cum am spus. Când Bolta
Triunghiului Sacru se va deschide din nou, iar lumina Soarelui se va contopi cu
cea a Pietrei întru fericirea oamenilor, ei bine, abia atunci tu si Deceneu vă
veţi găsi liniştea pe care o tot căutaţi, alt chip nu este. Acele vremuri vor
veni cândva … poate într-o mie de ani, poate în doua mii, dar vor veni cu
siguranÅ£a!” Zamolxe catre sihastrul Leandru in drumul catre Sfinx.
Seara cobora usor peste crestele Bucegilor,
Luna era aproape de orizont, dar în scurt timp avea să scalde în baie de lumină
piscurile ce împrejmuiesc Podişul Bucegilor. Razele ei atingeau lin culmile şi
se îndreptau parcă spre Muntele Ascuns, încercând să-l lumineze, pentru a putea
fi văzut mai bine.
La o primă vedere părea a fi o noapte ca şi
toate celelalte, dar atmosfera era încărcată, ceva mistic plutea în aerul
munţilor. Iarba şi frunzele altfel se unduiau în vânt , fiarele stăteau ascunse
prin bârloguri, liniştea era aproape neliniştitoare prin deplinătatea ei.
Deasupra tuturor, măreţ, impunător şi mândru, Sfinxul de granit scruta nemişcat
zările şi impresia lăsată era că pur şi simplu aştepta ceva anume să se
petreacă. Piatra lui părea că tremură în lumina lunii.
Aceasta să fie oare marea noapte a iertării?
Acesta să fie însăşi decorul pregătit de Natura-Mamă pentru regăsirea
Spiritului ÅŸi CredinÅ£ei? Dar să urmăm firul legendei …
Masivul Bucegi
Omu, paznicul veşnic şi neobosit, veac după
veac, al sfintelor hotare de ţară, îşi aţintea întotdeauna privirile sale agere
spre zări necuprinse, numai că, în momentul pe care noi tocmai îl surprindem,
acestea parcă erau mai agitate, mai fremătătoare decât de obicei. Toate semnele
îi şopteau lui Omu că ceva se petrece, dincolo de hotare gândea el, numai că
adevărul nu era în totalitate acesta. Ceva straniu, neobişnuit, se petrecea
într-adevăr, iar mai vechiul nostru prieten nu avut nevoie decât de puţină
vreme pentru a înţelege: aproape de el, pe Podişul Sacru al Bucegilor, un alai
urca în noapte spre Muntele Ascuns. Ani grei trecuseră peste el de când stătea
în mantia de granit ce-i însoţea nemurirea, dar privirile sale erau la fel de
agere ca-n tinereţea îndepărtată, pe-atunci pe când era oştean, aşa că nu-i fu
deloc greu să vadă cine erau cei care se apropiau cu pas tainic, dar mândru şi
hotărât de Hotar. Emoţia care îl cuprinse imediat ce desluşi chipul celui ce era
în fruntea alaiului fu atât de puternică încât strigă din toţi rărunchii de se
cutremurară munÅ£ii până la Rarău ÅŸi mai departe chiar…Clipa cea mare se
apropia.
Imparatia lui Deceneu. Drumul catre Omu – Masivul Bucegi.
Nu se liniştiră încă ecourile strigătului său
de imensă bucurie, când Omu strigă iarăşi, spre Muntean, de data aceasta, dar
într-atât de tare încât şi Luna de pe cer se uită în jos întrebătoare. Omu
grăi:
– Prietene Muntean, scutură-Å£i degrabă haina de piatră ÅŸi fugi iute la Sfinx. Fă aÅŸa fel ÅŸi dă-i prin el de veste lui Zamolxis că o solie a Dacilor Liberi se apropie. Mergi în zbor, să nu pierzi nici o clipă, pentru că cei care vin spre Triunghi îl au în frunte pe însuÅŸi Marele Preot, nimeni altul decât bunul nostru preot Deceneu, iar el aduce cu sine eliberarea poporului nostru. Chinurile s-au terminat!
– Adevărat grăieÅŸti, aievea se întâmplă ce spui? ÃŽntrebă Muntean, nevenindu-i să-ÅŸi creadă urechilor cele auzite.
– Adevărat, Muntean! ÃŽl văd pe Deceneu la fel de bine cum te văd ÅŸi pe tine, dar fugi, nu mai sta pe gânduri!
Mai iute decât s-ar fi crezut el însuşi în stare, Muntean lepădă straiele de piatră şi porni la vale, spre Sfinx, într-o goană ce-ar fi făcut invidioasă şi cea mai iute ciută. Fericirea lui era vecină cu nebunia, ar fi dorit să strige, să zburde, se simţea de parcă ar fi fost din nou născut. Îşi dădu seama că bucuria o va gusta pe îndelete mai târziu, acum trebuia să ajungă la Sfinx.
– Dacii vor fi iarăşi liberi precum au fost cândva, de mult, gândea Muntean în fuga sa, fericirea fi-va din nou la ea acasă; în Å£ara nemuririi, iar lunga mea aÅŸteptare fi-va răsplătită, poate. Mărinimia lui Zamolxis nu cunoaÅŸte margini. Iubita mea ce s-a topit de mult în vale se va întoarce în munÅ£i pentru a paÅŸte mioarele ÅŸi din nou vom fi de-a pururi împreună.
– Prietene Muntean, scutură-Å£i degrabă haina de piatră ÅŸi fugi iute la Sfinx. Fă aÅŸa fel ÅŸi dă-i prin el de veste lui Zamolxis că o solie a Dacilor Liberi se apropie. Mergi în zbor, să nu pierzi nici o clipă, pentru că cei care vin spre Triunghi îl au în frunte pe însuÅŸi Marele Preot, nimeni altul decât bunul nostru preot Deceneu, iar el aduce cu sine eliberarea poporului nostru. Chinurile s-au terminat!
– Adevărat grăieÅŸti, aievea se întâmplă ce spui? ÃŽntrebă Muntean, nevenindu-i să-ÅŸi creadă urechilor cele auzite.
– Adevărat, Muntean! ÃŽl văd pe Deceneu la fel de bine cum te văd ÅŸi pe tine, dar fugi, nu mai sta pe gânduri!
Mai iute decât s-ar fi crezut el însuşi în stare, Muntean lepădă straiele de piatră şi porni la vale, spre Sfinx, într-o goană ce-ar fi făcut invidioasă şi cea mai iute ciută. Fericirea lui era vecină cu nebunia, ar fi dorit să strige, să zburde, se simţea de parcă ar fi fost din nou născut. Îşi dădu seama că bucuria o va gusta pe îndelete mai târziu, acum trebuia să ajungă la Sfinx.
– Dacii vor fi iarăşi liberi precum au fost cândva, de mult, gândea Muntean în fuga sa, fericirea fi-va din nou la ea acasă; în Å£ara nemuririi, iar lunga mea aÅŸteptare fi-va răsplătită, poate. Mărinimia lui Zamolxis nu cunoaÅŸte margini. Iubita mea ce s-a topit de mult în vale se va întoarce în munÅ£i pentru a paÅŸte mioarele ÅŸi din nou vom fi de-a pururi împreună.
Valea glaciara Malaiesti. Catre Omu.
Toate aceste idei se amestecau una cu cealaltă
în mintea lui Muntean, aşa că fostul cioban, şi totodată preţiosul slujitor al
Zeului, aproape că nu se mai uita pe unde alerga, zbura printre stânci şi
pietre pe cărările libertăţii.
Nici nu apucară să coboare bine creasta muntelui său, că era aproape să se ciocnească cu Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, care mergea agale, avându-l alături de el pe Leandru. Pasămite, ei auziseră glasul lui Omu şi veneau să vadă ce se întâmplase. Muntean reuşi să-i ferească în ultima clipă pe cei doi şi, după ce îşi trase puţin răsuflarea, răspunse la întrebarea mirată ce se citea pe chipurile stăpânilor săi nemuritori:
Nici nu apucară să coboare bine creasta muntelui său, că era aproape să se ciocnească cu Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, care mergea agale, avându-l alături de el pe Leandru. Pasămite, ei auziseră glasul lui Omu şi veneau să vadă ce se întâmplase. Muntean reuşi să-i ferească în ultima clipă pe cei doi şi, după ce îşi trase puţin răsuflarea, răspunse la întrebarea mirată ce se citea pe chipurile stăpânilor săi nemuritori:
– Iertare, Duhule Sacru, începu el, ÅŸi Å£ie,
părinte Leandru, dar nu altceva decât fericirea cea mai mare mă face să alerg
aÅŸa, ca un nebun.
– Dar ce s-a întâmplat? grăi MoÅŸ Timp. FârÅŸitul lumii nu vine încă ÅŸi nu înÅ£eleg de ce alergi în noapte ca un bezmetic. Strigătele lui Omu te-au făcut să-Å£i părăseÅŸti locul tău ÅŸi straiele de piatră?
– Nu strigătele, stăpâne, ci ce îmi spuneau ele. Fericire mare ne va cuprinde pe toÅ£i!
– Da spune odată, Muntean, nu ne mai Å£ine aÅŸa!
Printre gâfâieli, cu faţa luminoasă, Muntean continuă:
– Spre Muntele Sacru urcă însuÅŸi Marele Preot Deceneu. Se află în fruntea unei mândre solii a Dacilor Liberi. Iar eu voiam să-i dau de ÅŸtire Sfinxului de ceea ce se petrece, el urmând să-l anunÅ£e mai departe pe Zamolxis. Clipa iertării a sosit!
– Dar ce s-a întâmplat? grăi MoÅŸ Timp. FârÅŸitul lumii nu vine încă ÅŸi nu înÅ£eleg de ce alergi în noapte ca un bezmetic. Strigătele lui Omu te-au făcut să-Å£i părăseÅŸti locul tău ÅŸi straiele de piatră?
– Nu strigătele, stăpâne, ci ce îmi spuneau ele. Fericire mare ne va cuprinde pe toÅ£i!
– Da spune odată, Muntean, nu ne mai Å£ine aÅŸa!
Printre gâfâieli, cu faţa luminoasă, Muntean continuă:
– Spre Muntele Sacru urcă însuÅŸi Marele Preot Deceneu. Se află în fruntea unei mândre solii a Dacilor Liberi. Iar eu voiam să-i dau de ÅŸtire Sfinxului de ceea ce se petrece, el urmând să-l anunÅ£e mai departe pe Zamolxis. Clipa iertării a sosit!
Nici un muşchi nu tresări pe chipurile celor
doi bravi slujitori ai neamului, emoţia prin nimic nu le era trădată. Sihastrul
puse o mână pe umărul lui Muntean:
– Fugi înapoi la locul tău, prietene, ÅŸi aÅŸteaptă acolo împlinirea Legilor Sacre de intrare la Zamolxis, în Muntele Ascuns. Stai fără de griji pentru ă vom duce noi vestea cea mare Zeului.
Muntean nu aşteptă de doua ori să i se spună ce are de făcut şi porni înapoi, spre vârful nemuririi sale, în vreme ce Moş Timp şi Leandru se îndreptau spre Triunghi. Nici nu apucă Muntean să-şi reia locul, că-i şi văzu pe cei din alai la picioarele Marelui Sfinx. Pesemne că ajunseră acolo în timp ce el vorbise cu cei doi sfinţi.
– Fugi înapoi la locul tău, prietene, ÅŸi aÅŸteaptă acolo împlinirea Legilor Sacre de intrare la Zamolxis, în Muntele Ascuns. Stai fără de griji pentru ă vom duce noi vestea cea mare Zeului.
Muntean nu aşteptă de doua ori să i se spună ce are de făcut şi porni înapoi, spre vârful nemuririi sale, în vreme ce Moş Timp şi Leandru se îndreptau spre Triunghi. Nici nu apucă Muntean să-şi reia locul, că-i şi văzu pe cei din alai la picioarele Marelui Sfinx. Pesemne că ajunseră acolo în timp ce el vorbise cu cei doi sfinţi.
Un loc deosebit de sacru. Energia este fantastica. Masivul
Bucegi.
Toţi cei prezenţi la picioarele granitului cu
cap de om erau îngenunchiaţi şi priveau fascinaţi spre vrednicul paznic al
Perimetrului. Ca la un semnal, ei îşi ridicară braţele spre cer şi deschiseră
degetele în formă de stea cu zece colţuri. În sfârşit, nu doar simbolul, ci
perfecţiunea însăşi de data aceasta, ducea lupta cea din urmă şi avea să aducă
înfăptuirea Marii Iertări.
Deceneu, care se afla cel mai aproape de Sfinx grăi:
– Tu, Sfinx cu trup de granit ÅŸi suflet făurit de Duh, veÅŸnic păzitor al intrării în Triunghiul Sacru, permite-mi să pătrund în Hotar ÅŸi să merg la Zamolxis. Solie sfântă duc cu mine. A sosit vremea ca iar să fim alături, întru veÅŸnicie de data aceasta. VorbeÅŸte-mi, mărite Sfinx, mai spuse Deceneu, după care privi spre ochii de piatră din faÅ£a sa.
Deceneu, care se afla cel mai aproape de Sfinx grăi:
– Tu, Sfinx cu trup de granit ÅŸi suflet făurit de Duh, veÅŸnic păzitor al intrării în Triunghiul Sacru, permite-mi să pătrund în Hotar ÅŸi să merg la Zamolxis. Solie sfântă duc cu mine. A sosit vremea ca iar să fim alături, întru veÅŸnicie de data aceasta. VorbeÅŸte-mi, mărite Sfinx, mai spuse Deceneu, după care privi spre ochii de piatră din faÅ£a sa.
Şi minunea se petrecu din nou, după atâta amar
de vreme. Sfinxul deschise ochii, clipi, privi spre cei aflaţi acolo, la
picioarele lui, apoi vorbi simplu:
– Mergi pe drumul destinului tău Deceneu! Zamolxis te aÅŸteaptă.
O dată cu vorbele Sfinxului, care făcură pe cei de acolo să simtă cum lacrimi dulci le curg pe obraji şi pe care prea mult timp le aşteptaseră, dar care de data asta erau aievea chiar, natura păru ca pur si simplu stă în loc. Ceea ce se petrecea pe Podişul Sacru al Bucegilor era mai presus de Timp şi de Om, de Cer şi de Pământ, era ceva unic şi irepetabil.
Marele Preot porni spre Muntean, paznicul care avea cheia pătrunderii în Muntele Ascuns. Ajuns în faţa ciobanului de piatră, Deceneu repetă ritualul de la picioarele Sfinxului:
– Tu, Muntean, suflet nobil ÅŸi demn, îl ai la picioare pe Deceneu, purtătorul Soliei Dacilor Liberi, venit de dincolo de vreme, spre a merge la Zamolxis. Dă-mi, rogu-te Cheia Sacră.
– Mergi pe drumul destinului tău Deceneu! Zamolxis te aÅŸteaptă.
O dată cu vorbele Sfinxului, care făcură pe cei de acolo să simtă cum lacrimi dulci le curg pe obraji şi pe care prea mult timp le aşteptaseră, dar care de data asta erau aievea chiar, natura păru ca pur si simplu stă în loc. Ceea ce se petrecea pe Podişul Sacru al Bucegilor era mai presus de Timp şi de Om, de Cer şi de Pământ, era ceva unic şi irepetabil.
Marele Preot porni spre Muntean, paznicul care avea cheia pătrunderii în Muntele Ascuns. Ajuns în faţa ciobanului de piatră, Deceneu repetă ritualul de la picioarele Sfinxului:
– Tu, Muntean, suflet nobil ÅŸi demn, îl ai la picioare pe Deceneu, purtătorul Soliei Dacilor Liberi, venit de dincolo de vreme, spre a merge la Zamolxis. Dă-mi, rogu-te Cheia Sacră.
Lacas sfant. Crestele Bucegiului.
Muntean se scutură pentru a doua oară în acea
noapte de haina sa de piatră, coborî de unde se afla lângă Deceneu şi
îngenunche în faţa Preotului. Stăteau amândoi faţă în faţă, foarte aproape unul
de celălalt, ÅŸi se priveau în ochi… erau doi oameni ai universului, două
spirite nepieritoare aparţinând infinitului. Părea că în acel moment se rupsese
ceva din necuprins, coborând chiar pe piscurile duioase ale lui Muntean, în
mijlocul mirificului Platou sacru al Bucegilor. Paznicul despietrit, cu un gest
uimitor de solemn prin simplitatea sa, scoase Cheia Sacră, i-o întinse lui
Deceneu ÅŸi spuse:
– Mergi la Zamolxis, Mare Preot! Mergi ÅŸi readu fericirea în Dacia Liberă, pentru că prea mult s-a zbătut în întuneric oamenii acestor plaiuri ÅŸi dureroasă a fost lunga aÅŸteptare: Prin tine, fi-va pururi de acum, pace pentru noi ÅŸi pentru toÅ£i copii noÅŸtri.
– Mergi la Zamolxis, Mare Preot! Mergi ÅŸi readu fericirea în Dacia Liberă, pentru că prea mult s-a zbătut în întuneric oamenii acestor plaiuri ÅŸi dureroasă a fost lunga aÅŸteptare: Prin tine, fi-va pururi de acum, pace pentru noi ÅŸi pentru toÅ£i copii noÅŸtri.
Deceneu luă Cheia, mai privi odată spre
Muntean, după care porni mai departe în călătoria sa spre Zeu. Următorul popas
îl făcu pe Găvane. Aici îngenunche iarăşi , de data aceasta în faţa celor doi
Åžoimi regali ai lui Leandru ÅŸi le vorbi:
– Voi, Åžoimi Regali ai poporului Dac, ultimii din neamul vostru sacru ce cândva a strălucit pe acest pământ, paznici viteji ai Perimetrului, venit-am sa-l văd pe Zamolxis.. AnunÅ£aÅ£i-l pe Leandru că mă îndrept spre Măgura, să mă aÅŸtepte.
– Voi, Åžoimi Regali ai poporului Dac, ultimii din neamul vostru sacru ce cândva a strălucit pe acest pământ, paznici viteji ai Perimetrului, venit-am sa-l văd pe Zamolxis.. AnunÅ£aÅ£i-l pe Leandru că mă îndrept spre Măgura, să mă aÅŸtepte.
Nu termină de vorbit bine, că cei doi Şoimi
Sacri îşi scuturară aripile, hainele de piatră căzură ţăndări la picioarele
lor, iar ei se ridicară maiestuoşi în văzduh. Atâta mândreţe, măreţie şi putere
câtă se putea vedea în zborul lor, n-ai mai fi întâlnit nicăieri în lumea
largă, oricât te-ai fi chinuit a găsi. Şoimii desenară trei cercuri pe cerul de
deasupra Găvanelor, apoi se topiră în văzduh ca şi cum nici nu ar fi fot
vreodată. Zburau spre Măgura Ciobanului pentru a duce mai departe marea veste.
In departare – Varful Ocolit.
Preotul, impresionat de spectacolul desfăşurat
în faţa ochilor săi, privi cu admiraţie şi fericire totodată fantastica
plutire, apoi se ridică şi porni la drum prin Perimetrul Sacru al dacilor
Liberi.
A urcat fără greutate pe Măgura Ciobanului. Aici îl găsi pe Sihastru aşteptându-i, exact aşa cum îl ştim, rupt din poveste parcă, având pe fiecare umăr câte un şoim. Cândva, cei ce se priveau acum, fuseseră învăţător şi ucenic, dar în clipa aceasta, aşa cum fusese hărăzit cu veacuri înainte, erau doi dintre conducătorii fără de moarte ai neamului Dacilor Liberi, oameni sacri ai celui mai binecuvântat spaţiu de pe întreg Pământul. Deceneu repetă ritualul:
– Tu, Sihastrule sacru, ajută-mă a merge la Zamolxis, pentru că duc cu mine solia cea din urmă a neamului Geto Dac.
A urcat fără greutate pe Măgura Ciobanului. Aici îl găsi pe Sihastru aşteptându-i, exact aşa cum îl ştim, rupt din poveste parcă, având pe fiecare umăr câte un şoim. Cândva, cei ce se priveau acum, fuseseră învăţător şi ucenic, dar în clipa aceasta, aşa cum fusese hărăzit cu veacuri înainte, erau doi dintre conducătorii fără de moarte ai neamului Dacilor Liberi, oameni sacri ai celui mai binecuvântat spaţiu de pe întreg Pământul. Deceneu repetă ritualul:
– Tu, Sihastrule sacru, ajută-mă a merge la Zamolxis, pentru că duc cu mine solia cea din urmă a neamului Geto Dac.
Leandru făcu un semn cu mâna, după care
porniră împreună spre fruntea Bătrânei, locul în care avea să se încheie prima
parte a Drumului Sacru. Odată ajuns aici, Deceneu nu mai avea de făcut decât un
singur lucru: să închidă din priviri calea Perimetrului. Apoi urma să coboare
în Peşteră, locul în care Zamolxis aştepta, şi el ca atâţia alţii, această zi
în care credincioşii se vor întoarce iarăşi cu chipurile şi sufletele spre el,
îndreptând astfel greşelile făcute secole de-a rândul.
Pe când Leandru şi Deceneu se găseau în chiar intrarea Grotei, venea clipa de cumpănă între zile. Era miezul nopţii, iar aceasta era singurul ceas în care se putea pătrunde în Muntele Ascuns şi ajunge totodată la Zeu. Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, avu grijă şi încetă depănarea fuiorului său, timpul oprindu-se astfel exact când se stingea răsunetul celei de-a douăsprezecea bătai a orologiului. Timpul trecuse acum în eternitate, se oprise. În fapt, timpul era prea mic, inexistent pentru faptele ce se petreceau.
Pe când Leandru şi Deceneu se găseau în chiar intrarea Grotei, venea clipa de cumpănă între zile. Era miezul nopţii, iar aceasta era singurul ceas în care se putea pătrunde în Muntele Ascuns şi ajunge totodată la Zeu. Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, avu grijă şi încetă depănarea fuiorului său, timpul oprindu-se astfel exact când se stingea răsunetul celei de-a douăsprezecea bătai a orologiului. Timpul trecuse acum în eternitate, se oprise. În fapt, timpul era prea mic, inexistent pentru faptele ce se petreceau.
Cei doi trecură pe lângă Strană şi se opriră
în faţa stâncii care ferea intrarea în Muntele Ascuns. Marele Preot fu cel care
vorbi, iar cuvintele sale, lovindu-se de pereţii de granit al Grotei, răsunară
straniu:
– Voi, preafrumoase Zâne, păzitoare ale Grotei, sunt Deceneu ÅŸi doresc a merge la Zamolxis. A sosit timpul ca viaÅ£a Dacilor să reînceapă. DeschideÅ£i iute poarta!
Stânca se dădu pe dată la o parte, iar îndărătul ei cei doi le putură vedea pe frumoasele Zâne. Aveau ochii scăldaÅ£i în lacrimile bucuriei, iar de data asta nu plângeau pentru Făt – Frumosul lor, ci pentru renaÅŸterea eternei fericiri în care aveau să trăiască de acum înainte toÅ£i supuÅŸii Marelui Zeu. Deceneu, urmat îndeaproape de Sihastru, intră, trecu uÅŸor pe lângă Zâne ÅŸi începu astfel ultima parte a drumului său, un lung ÅŸi întortocheat coridor, aÅŸa cum numai văzuse. La fiecare cotitură se deschideau hăuri fără de sfârÅŸit în care ÅŸi-ar fi putut afla moartea orice nefericit intrus, dar Deceneu era condus de către Leandru, iar Sihastrul Sacru ar fi putut găsi drumul cel bun ÅŸi dacă ar fi mers cu ochii legaÅ£i.
– Voi, preafrumoase Zâne, păzitoare ale Grotei, sunt Deceneu ÅŸi doresc a merge la Zamolxis. A sosit timpul ca viaÅ£a Dacilor să reînceapă. DeschideÅ£i iute poarta!
Stânca se dădu pe dată la o parte, iar îndărătul ei cei doi le putură vedea pe frumoasele Zâne. Aveau ochii scăldaÅ£i în lacrimile bucuriei, iar de data asta nu plângeau pentru Făt – Frumosul lor, ci pentru renaÅŸterea eternei fericiri în care aveau să trăiască de acum înainte toÅ£i supuÅŸii Marelui Zeu. Deceneu, urmat îndeaproape de Sihastru, intră, trecu uÅŸor pe lângă Zâne ÅŸi începu astfel ultima parte a drumului său, un lung ÅŸi întortocheat coridor, aÅŸa cum numai văzuse. La fiecare cotitură se deschideau hăuri fără de sfârÅŸit în care ÅŸi-ar fi putut afla moartea orice nefericit intrus, dar Deceneu era condus de către Leandru, iar Sihastrul Sacru ar fi putut găsi drumul cel bun ÅŸi dacă ar fi mers cu ochii legaÅ£i.
După un timp îndelungat care ar fi putut dura
clipe sau ore, dar a cărui măsură nu are nimeni cum s-o cunoască, pentru că
toate orologiile lumii fuseseră oprite de Moş Timp, cei doi ajunseră în chiar
Triunghiul Sacru al Muntelui Ascuns, sală luminată puternic de Piatra Geto-
Dacilor, care îşi avea sălaşul pe aceeaşi masă de granit neschimbată de
veacurile care trecuseră peste ea. În spatele ei, pe Marele Tron, aştepta
însuşi Zamolxis, având acelaşi chip dintotdeauna, bătrân părând, dar pururi
tânăr fiind de fapt. La dreapta Zeului se afla Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre,
iar la picioarele Tronului, măreţ, mândru, stătea lungit şi la pândă, Marele
Lup Alb. Era încordat şi cu urechile ciulite, gata să sară de la locul său
îndată ce ar auzi cel mai mic ordin din gura stăpânului său.
Ajuns la numai câţiva paşi de Masa Sacră, Deceneu se lasă din nou să cadă în genunchi, plecă privirile spre podea, ridică braţele spre bolta Grotei şi deschise degetele răsfirându-le în formă de stea cu zece colţuri. Păru că-şi adună gândurile pentru o clipă, apoi ridică faţa, privi spre Zeu şi spuse:
Ajuns la numai câţiva paşi de Masa Sacră, Deceneu se lasă din nou să cadă în genunchi, plecă privirile spre podea, ridică braţele spre bolta Grotei şi deschise degetele răsfirându-le în formă de stea cu zece colţuri. Păru că-şi adună gândurile pentru o clipă, apoi ridică faţa, privi spre Zeu şi spuse:
– Tu, Zamolxis, Zeu atotputernic ÅŸi
peste toate stăpânitor, conducător drept şi fără de prihană a mândrului neam al
Geto-Dacilor, am venit aici, în inima Muntelui Ascuns, la picioarele tale, şi
aduc cu mine cuvântul poporului ispăşit. Iertare am venit să cer. Lungă şi
adâncă a fost suferinţa, căinţa este sinceră acum şi pururea în veci. Aceasta
este clipa iertării, mărite Zeu, Dacii Liberi asculta-vor iar Legile Sacre şi
nu vor repeta greşala, iar despre asta eu însumi, Deceneu, răspund. Trebuie ca
duşmanii să tremure iarăşi numai gândindu-se la ce-i aşteaptă dacă necugetaţi
vor fi. Ţara trebuie să fie din nou cum a fost cândva, în vremurile vechi,
puternică şi liberă.
Zeul privi spre Deceneu cu multă căldură şi mulţumire în ochi. Aproape că ar fi vrut să-l îmbrăţişeze, dar asta avea să o facă mai târziu. Momentul eliberării, clipa solemnă şi măreaţă , nu-i dădea voie. Într-un târziu grăi:
Zeul privi spre Deceneu cu multă căldură şi mulţumire în ochi. Aproape că ar fi vrut să-l îmbrăţişeze, dar asta avea să o facă mai târziu. Momentul eliberării, clipa solemnă şi măreaţă , nu-i dădea voie. Într-un târziu grăi:
Padina Crucii – Drumul catre Muntean.
– Bine ai venit, Mare Preot, bucuria că te văd
aici nu poate fi exprimată în cuvinte. Mult au aşteptat Dacii Liberi această
zi, dar mai lungă mi s-a părut mie a fi aşteptarea. Timpul şi-a făcut datoria,
şi-a spus cuvântul său greu, iar supuşii amarnic au trebuit să se căiască.
Greşala este ispăşită însă. Deceneu, mare fericire mi-ai adus în suflet prin
cuvintele ce mi le-ai spus. Iertarea va fi acordată şi milă mi-e de aceea ce
duşmanii trăi vor fi de aici-nainte.
Imediat cum Zamolxis rosti ultimul cuvânt, toţi cei aflaţi în Triunghi simţiră că se petrece ceva ciudat, nefiresc. Lumina răspândită de Piatră deveni mai slabă în putere apoi scăzu tot mai mult şi mai mult. Era ceva staniu, nimeni nu pricepea ce se petrece, nici măcar Zeul. Fiecare se întreba cu teamă dacă Piatra va hotărî să-şi retragă puterea chiar acum, într-un astfel de moment. Să fi fost aceasta decizia Stelei Mamă?
În scurt timp, Triunghiul Sacru se cufundă în întuneric deplin. Ceva asemănător nu se petrecuse niciodată în lungul vremii. Nimic nu se mai putea vedea în nici unul din cotloanele Muntelui Ascuns.
Afară, pe munte, lucrurile erau asemănătoare: cerul era negru, mai întunecat decât fusese vreodată, bezna ai fi putut să o tai cu cuţitul, iar ceea ce se petrecea în sufletele oamenilor de acolo pentru a mai povesti e mult prea dureross.
Imediat cum Zamolxis rosti ultimul cuvânt, toţi cei aflaţi în Triunghi simţiră că se petrece ceva ciudat, nefiresc. Lumina răspândită de Piatră deveni mai slabă în putere apoi scăzu tot mai mult şi mai mult. Era ceva staniu, nimeni nu pricepea ce se petrece, nici măcar Zeul. Fiecare se întreba cu teamă dacă Piatra va hotărî să-şi retragă puterea chiar acum, într-un astfel de moment. Să fi fost aceasta decizia Stelei Mamă?
În scurt timp, Triunghiul Sacru se cufundă în întuneric deplin. Ceva asemănător nu se petrecuse niciodată în lungul vremii. Nimic nu se mai putea vedea în nici unul din cotloanele Muntelui Ascuns.
Afară, pe munte, lucrurile erau asemănătoare: cerul era negru, mai întunecat decât fusese vreodată, bezna ai fi putut să o tai cu cuţitul, iar ceea ce se petrecea în sufletele oamenilor de acolo pentru a mai povesti e mult prea dureross.
În Triunghi şi în afara lui, inimile oamenilor
se opriră pentru câteva secunde. Nimeni nu mai avea curajul să respire, parcă
ceva se rupsese în toţi. Din fericire, totul fu de scurtă durată. Deodată, o
explozie extraordinară de lumină aproape ca îi orbi pe toţi şi-i readuse brusc
la viaţă. Părea că însuşi soarele coborâse în mijlocul nemuritorilor pentru a-i
binecuvânta atât pe ei, cât şi credincioşii de afară.
Zona de creasta deosebit de sacra. Masivul Bucegi.
Căldura se făcu simţită iarăşi, mai puternică
decât înainte, iar freamătul izbucnit din inimile tuturor era mai viu decât ne
lăsau să înţelegem ochi lor ce priveau flămânzi , contopindu-şi lumina cu cea
izvorâtă din Piatră. La picioarele Sfinxului, strigăte de fericire ţâşniră, ca
la un semnal din zeci de mii de piepturi. În munte, Zamolxis, ridicând braţele
spre boltă, spuse:
– Piatra Sacră a grăit, iar Steaua-Mamă a
salutat şi ea, la rândul ei, iertarea Daciei. Acum nu mai este nimic care să ne
poată întoarce din drum. Fericirea eternă va domni pururi peste supuşide-aici
înainte. Să mergem, prieteni, poporul aşteaptă!
Cei din Munte se lăsară cuprinşi de pâcla ce coborî odată cu primele cuvinte ale Zeului, şi mai puţin de o clipită se găsiră împreună cu Piatra Sacră la umbra Sfinxului. După veacuri şi veacuri îndelungate, dureroase, chinuitoare pentru Dacii Liberi şi ai lor urmaşi, Piatra lumină din nou sub cerul liber destinele ţării.
Cei din Munte se lăsară cuprinşi de pâcla ce coborî odată cu primele cuvinte ale Zeului, şi mai puţin de o clipită se găsiră împreună cu Piatra Sacră la umbra Sfinxului. După veacuri şi veacuri îndelungate, dureroase, chinuitoare pentru Dacii Liberi şi ai lor urmaşi, Piatra lumină din nou sub cerul liber destinele ţării.
Lângă Sfinx aşteptau toţi cei care veniseră cu
Deceneu, numai că numărul lor sporise mult, lor adăugându-li-se mereu alţii şi
alţii odată cu fiecare minut scurs. La lumina puternică răspândită în noapte de
Piatra Sacră, se putea vedea urcând spre Sfinx o mulţime nemăsurată de oameni.
Din hotar în hotar, vestea se răspândea cu iuţeala fulgerului, aşa că tot
poporul ştia acum că aceea era noaptea cea mare. Nimeni nu pregeta să se
îndrepte spre picioarele Sfinxului, pentru a vedea cu ochii lor pe Zeu şi a
auzi cuvintele sale. Cu toţii erau oşteni, fii ai nepieritoarei Dacii Libere,
cu toţii se treziră din greul somn al necredinţei, după ani de încercări, şi
veneau acum spre locul care le păstrase vie, de-a lungul veacurilor speranţa în
Libertate şi Nemurire. Părea că toată suflarea ţării avea să se adune lângă
Sfinx în acea noapte a trezirii. Oameni ce veneau păreau a se cunoaşte
dintotdeauna, de mii de ani, parcă luptaseră cândva împreună sub stindardul
Lupoaicei. Nimeni nu vorbea, era Sacra Procesiune a Credinţei Adevărate,
renăscută din propria-i ţărână. Fiecare om în parte înţelegea ce se petrecea în
sufletul celui de lângă el, pentru că trăirea era unică, simţirea era aceeaşi
în toate inimile. Era Renaşterea Dacilor Liberi!
Cele trei Zâne din Grotă, după atâta amar de
vreme, veneau însoţite de tânărul tarabostes ce încălcase cândva Legile Sacre
şi fusese transformat, ca pedeapsă, în Stana din Peşteră. Toţi patru erau la
fel de frumoşi ca şi atunci, dar veseli cum tare de mult nu mai fuseseră.
Alături de Zeu se afla acum şi Omu, care venise o dată cu Muntean. Nu departe,
pe Fruntea Bătrânei, sta Marele Lup Alb ce dezlănţui în noaptea fermecată,
cântecul de luptă al haitelor. Până departe, dincolo de hotare, duşmanii
simţiră cum îi cuprind fiorii morţii la auzul crâncenului urlet. În preajma
Sfinxului, însă, Dacii Liberi nu putură decât să facă un singur lucru: să dea
drumul lacrimilor de fericire, care mult prea mult timp aşteptaseră să
ţâşnească pe obraji şi să-i spele de urmele suferinţelor, aşa că acum curgeau
ÅŸiroaie.
Deasupra norilor – Locuinta sacra. Masivul Bucegi.
Auzeau strigătul de luptă pe care-l aşteptau
de nenumărate veacuri şi duioşia le umplu pe dată inimile lor curajoase. Tot
atunci, lângă Sfinx, din Piatra Sacră, o rază dulce a pornit spre cerul curat
pentru a întâlni, în sfârşit, Steaua-Mamă, astrul protector al Geto-Dacilor.
Când a atins-o, din stea au pornit alte şapte raze împreună cu ea,
îndreptându-se spre pământ. S-au oprit chiar deasupra Sfinxului, înconjurând
într-o lumină ireală parcă, fantastică, toată mulţimea aflată acolo. Acea
lumină răsfirată, cele opt raze mereu apărătoare ale Geto-Dacilor, arată că nu
numai pământul şi ai săi stăpâni, dar şi cerul şi a sa putere neţărmurită se
afla alături de Dacii Liberi, renăscuţi din propria lor credinţă, suferinţă,
durere şi răbdare. Blestemul încetase. Reîncepea viaţa, nemurirea îşi găsise
iarăşi al său unic sălaş. Nu mai urma să se petreacă decât plecarea oştenilor,
însoţiţi de Marele Lup Alb şi ale sale haite, pentru a da ultima luptă, cea
decisivă. Peste puţin timp urma să aibă loc dezrobirea neamului.
Victoria era sigură. Zamolxis îşi ajuta, împreună cu Piatra Sacră, din nou supuÅŸii. Nepieritorii vegheau iarăşi. Renăscuse pururi poporul Dacilor Liberi!”
Victoria era sigură. Zamolxis îşi ajuta, împreună cu Piatra Sacră, din nou supuÅŸii. Nepieritorii vegheau iarăşi. Renăscuse pururi poporul Dacilor Liberi!”
Bibliografie orientativa – Creanga de Aur –
Mihail Sadoveanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu