Noi nu
sîntem de acord categoric cu ipoteza că Tihomir era de origine tătară. Aceeași
părere este împărtășită și de școala istorică românească. Potrivit istoricilor
români, în aceste regiunii așezările erau construite în baza dreptului
comunitar valah. Potrivit legilor prevăzute în acest document de drept,
conducătorii puteau fi aleși doar din rîndurile nobilimii locale. În
conformitate cu această poziție, nu poate fi nici vorba despre originea tătară.
Tihomir, al cărui nume, este, desigur, de origine slavă și Basarab au fost reprezentanți
ai nobilimii locale.
Istoricii
care insistă asupra originii sale tătărești și nogai, nu cunosc problemele
istoriei religiilor și mitologiei. La prima vedere, concluziile lor par logice,
dar există motive serioase pentru a respinge această poziție istorică.
Pe ce ne
bazăm, susținîndu-ne poziția? Se vorbește adesea despre originea tătară a
numelui Basarab. Acest nume are însă o conotație și mai veche. Numele de
Basarab este legat, fără îndoială, de ideea zeilor Ași sau Asuri.
"Basar" este Asur, iar "aba" înseamnă "tată".
Cine sînt asurii? Vom încerca să răspundem la această întrebare. Asurii,
potrivit tradiției religioase indiene, erau zeii generației mai în vîrstă.
Potrivit tradiției antice, ei ar fi domnit pînă la lumea noastră, înainte de
potop. Asurii în tradiția noastră religioasă păgînă sînt Așii, acei zei cărora
li se închinau vechile triburi germano-scandinave. Tot acești zei erau venerați
și de către strămoșii goților și geților. Așii, zei superiori ai antichității,
erau analogi titanilor, aflați în confruntare cu Devașii și Zeii Olimpici.
Asurilor li se închina Iranul și Midia, Scandinavia și Islanda. În general,
Asurii sînt zeii generației mai în vîrstă, acei zei care le corespund cel mai
bine atlanților, conducătorilor pămîntului dinaintea timpurilor noastre, în
preistoria, care corespunde ciclului nostru civilizațional. Remarcăm, în acest
context, că termenul "Iași" are o origine similară. "Iași"
este un oraș al Așilor.
Dar avem noi
oare dovezi că în această regiune se închinau Așilor-Asurilor. Astfel de dovezi
există. În conformitate cu epopeile scandinave, anume din această regiune,
anume din Tracia provine zeul Odin și neamul lui, acel neam de unde își trag
rădăcinile genealogice cei mai mari monarhi ai Europei de Nord.
A fost în
Europa de Nord un istoric cu numele Snorri Sturluson. Marea Enciclopedie
Sovietică comunica despre el: "Snorri Sturluson (1178 Hvammur -
09.23.1241, Reykholt) romancier islandez și poet, din neamul Sturlunson, care
s-a luptat pentru putere în prima jumătate a secolului al 13-lea. De trei ori a
fost ales proclamator al legii (cea mai înaltă poziție din Islanda antică). El
a fost ucis la ordinul regelui norvegian Haakon pentru neascultare. Autorul
Edda celei Mici (altfel "Edda lui Sturluson") − celei mai importante
surse a mitologiei nordice și poeziei scalzilor și "Heimskringla"
(sau "Cercului pămîntesc") − istoria Norvegiei din cele mai vechi
timpuri pînă la 1177. În această lucrare Snorri Sturluson a selectat critic din
sursele scrise și orale tot ce era mai semnificativ, el a interpretat cu
luciditate faptele, dar, în același timp, a urmat modul de saga narativă și cu
ajutorul unor dialoguri și monologuri a creat o imagine vie a epocii". În
lucrările sale, în special, în "Edda cea mica" el spune următoarele:
"În apropiere de mijlocul pămîntului a fost construit un oraș, care a
cucerit cea mai mare glorie. Acesta se numea Troia ...
Unul dintre
regii Troiei se numea Mouton sau Mennon. Acesta era căsătorit cu fiica regelui
Priam cu numele Troan. Ei au avut un fiu cu numele Thror, noi îl numim Thor. El
a fost educat în Tracia la contele care se numea Loricus"(Edda cea Mică,
Știința, 2005, pag. 10). Mai departe Snorri Sturluson povestește cum Thor a
cotropit Tracia. Descrie o serie de descendenți ai săi, ultimul dintre care a
fost Woden sau Odin. Apropo, iată răspunsul de unde provine titlul de
"vodă" sau voievod și de ce acesta era atît de venerat în ținuturile
noastre. Apoi, Ondin a primit o profeție, cum că numele lui este glorificat în
țările din nord și a plecat într-o campanie militară. El a capturat pămînturile
sașilor și Scandinavia și a creat un neam puternic de regi.
După moarte
Ondin a fost zeificat. În "Saga Yngling", se spune că Odin a plecat
de la est din Asgard (locașul Așilor) și a adus o nouă civilizație în țara
Vanilor sau Europa - Venei, țara vienezilor și a troianului Eneia. A adus cu el
cultul zeilor Ași, care au domnit în țara lui natală și au fost divinizați în
noile landuri. "Unul a introdus în țara sa legile, pe care le avuseseră
anterior Așii" (Saga Yngling. Omsk, 1999, pag. 83).
O ramură,
care a influențat formarea tradiției Așilor la populația valahilor. Mai există
și alta. Vorbim aici de influența slavă. Slavii, apropiați din cele mai vechi
timpuri de iranieni, în ce privește convingerile lor religioase, urmau, de
asemenea, cultul Așilor-Asurilor. Noi ținem minte cum apreciază străvechiul
cronicar rus rolul lui Deva, inamicul Așilor.
În cronica
rusă "Cîntec despre oastea lui Igor" se spune: "Șuieratul
animalelor se apropie, plin de furie, cheamă Deva în patrulare". În acest
pasaj din "Cîntec despre oastea lui Igor " este vizibilă în mod clar
atitudinea față de Deva la slavii antici. Noi știm însă că în acele vremuri
îndepărtate au existat doar două panteonuri pre-creștine sacre: cel al Asurilor
și cel al Devașilor – Deva, inclusiv, în Iran și India. Numai că India se
închina lui Deva, iar Iranul și Rusia nu. Slavii au conlucrat, în mod activ, cu
populația locală și cea din Valahia, influențîndu-le viața și credințele
religioase. Și pămîntul Brodnikov și Principatul Berladsk și Bolohovenii,
potrivit spuselor academicianului Nicolai Mohov, au fost "precursori
direcți ai statului moldovenesc" (N. Mohov. Eseuri despre istoria formării
poporului moldovenesc. Chișinău, 1978. pag. 49). Ei ar fi putut influența, de
asemenea, formarea Valahiei (Țării Românești).
Un alt
moment important este credința bulgarilor-pomaci, care au păstrat legendele
vechi tradiționale iraniene despre epoca de aur și regele Yima. Istoricul sîrb
de origine croată S. Verkovici, pe banii lui Alexandru al II-lea a publicat
cartea "Veda slavilor". La Congresul I Arheologic de la Moscova S.
Verkovici a expus unele dintre descoperirile sale. Acest lucru a provocat
reacția pozitivă a împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei, sub auspiciile
căruia a avut loc congresul. Verkovici a primit o diplomă, a fost decorat cu
medalia de aur și ordinul Sf. Ana. Tot acolo el a prezentat comunității
științifice materiale din cartea sa viitoare, în care demonstra rolul vechilor
legende pre-creștine și credințelor din Balcani și continuitatea lor istorică
și religioasă specifică.
Această
continuitate confirmă preluarea pagînismului balcanic și credințelor de pînă la
cele zoroastriene ale iranienilor. Slavii pomaci s-au convertit formal la Islam,
dar au continuat să interpreteze vechile cîntece vedice slave, moștenite de la
strămoșii lor îndepărtați. Mai tîrziu, au venit pe aceste pămînturi bogomilii,
care au intrat în luptă cu ortodoxia bizantină. După înfrîngerea suferită, ei
au plecat spre Vest, unde erau cunoscuți sub numele de catari și spre nord în
Moldova și Valahia. Bogomilii au fost urmașii atît a pomacilor, cît și a
credințelor maniheiste post-zoroastriene, unde de asemenea zeii Deva
întruchipau răul, pe cînd Așii-Asurii – erau forța binelui. Aceasta este încă o
dovadă a faptului că în spațiul Carpato-nistrean și în regiunea Dunării s-au
păstrat credințe anti-Deva și cultul Așilor-Asurilor, care au influențat
formarea Moldovei și Valahiei (Țării Românești), căci acest lucru îl confirmă
nu numai numele lui Basarab, dar, de asemenea, și simbolul taurului de pe stema
Moldovei. Toate acestea demonstrează prezența în regiunea noastră a vechilor
tradiții precreștine a Asurilor. Rege al Asurilor, potrivit tradiției vedice
indiene, a fost regele Bali, tot el fiind numit Bel, la slavi Veles-Volos, la
celți Belen, la greci - Apollo, inclusiv, poate fi urmărit și în numele -
Decebal. Această tradiție se observă și în etnonimul Voloh (valah).
Noi am
examinat tradiția locală tracă. Ea a influențat, fără îndoială, continuitatea
istorică a tradiției Așilor. Dar există și o altă influență. Rădăcinile
acesteia vin de la misterele secrete ale Orientului, de la tainele Ordinului
Templului, tainele cavalerilor templieri, care au fost create în timpul cruciadelor
întreprinse la Ierusalim și au constituit rezultatul contactelor acestui ordin
cu societățile secrete ale Palestinei, Siriei și Iranului. Toate aceste
societăți au fost ordine ascunse, anti-islamice, care păstraseră secretele
antice zoroastriene, în care zeii supremi erau Așii- Asurii.
Aceste
cunoștințe secrete își au originea în epoca Titanilor și a lui Prometeu.
Ordinul Templului a reînviat ideile străvechi ale Asurilor și Titanilor în
Europa, le-a dat un nou impuls și o nouă înțelegere, motiv pentru care a fost
distrus de către autoritatea papală. Distrus, pentru că dezvăluia misterele
antice ale Orientului. Cu Ordinul Templului s-a întîmplat același lucru care li
se întîmplase anterior bogomililor și qatarienilor, care au respins în mod
deschis cultul Devașilor-Deva, trecînd la misterele zoroastriene, deși într-o
formă oarecum distorsionată, gnostică. Interdicția Ordinului Templului a avut
loc în anul 1307. Liderii Ordinului au fost executați la Paris în anul 1314. În
acel an Ordinul Templierilor a dispărut din tiparul istoric al Europei și
lumii, nu a dispărut însă definitiv. Potrivit legendelor și cercetărilor
istoricilor, mulți dintre reprezentanții Ordinului Templului au reușit să
scape: o parte ascunzîndu-se în Scoția, altă parte în Epir, cineva s-a
adăpostit în America, iar alții - în Europa de Est.
Astăzi mulți
scriu despre rolul Ordinului Templului în formarea masoneriei în Scoția și
America. Puțini știu însă de rolul acesteia în istoria regiunii noastre. Deci,
după înfrîngere templierii părăsesc Franța, traversînd Veneția și Ungaria. În
anul 1313 ei au fost nevoiți să plece din Veneția. În Regatul Ungar, condus de
dinastia de Anjou rudele lui Filip cel Frumos, al acelui rege al Franței, care
a distrus Ordinul Templului și pe care îl așteptă, de asemenea, înfrîngerea și
umilința. Descendenții casei Anjou sînt coloana vertebrală a conspirației
împotriva forțelor Ordinului. În octombrie 1309, Carol al II-lea de Anjou (d.
în 1309), conducătorul regatului celor doua Sicilii, a ordonat arestarea tuturor
templierilor din împărăția lui. Fiul său Filip, Prințul de Taranto, face
același lucru. Un alt fiu al lui, Carol Robert de Anjou (1288-1342), rege al
Ungariei, interzice Ordinul. Ultimul preceptor al templierilor trece în
rîndurile fraternității teutonice.
În anul 1311
un decret al Papei cere de la cardinal-patriarhul Constantinopolului Patras
arestarea tuturor proprietăților Ordinului Templului din Imperiul Bizantin și
de pe ținuturile grecești. De ce? Pentru că anume spre aceste pămînturi s-au
îndreptat cei rămași din Ordinul Cavalerilor Templieri. Timp de doi ani, toate
veniturile de pe pămînturile lor le primește Gauthier de Brienne, duce de
Atena. Din anul 1309 Papa Clement al V-lea înăsprește măsurile de căutare a
templierilor în Dalmația, Toscana, Istria. În fruntea Serviciului de
Investigare îl pune pe Jano, Arhiepiscop de Pisa. Interdictul Papei impus
Veneției, i-a permis la început Ordinului să își găsească refugiul printre
prietenii săi vechi, dar în anul 1313 a început reconcilierea republicii sf.
Marcu cu Sfîntul Scaun. Templierii sînt nevoiți să fugă mai departe, spre est.
Aici, de pe timpurile Cruciadelor aveau legături mai vechi și contacte. Astfel,
la început templierii încearcă să se ascundă și să se opună, dar teroarea
autorităților îi impune să se îndrepte spre pămînturile grecești. Aici, în
Epir, îi acceptă dinastia greacă a Îngerilor. După căderea ei, această ramură a
templierilor pleacă și mai departe spre est, prin Dubrovnik, spre pămînturile
creștinismului ortodox: Bulgaria și Valahia, căci Cavalerii Templieri, pe de o
parte, sînt întîmpinați aici, pe de o parte, de populația creștină, iar pe de
altă parte, această populație nu era supusă Papei de la Roma, ci Vestului
latin.
O altă
ramură a Ordinului destrămat ne interesează nu mai puțin. Este vorba de acele
rămășițe ale Templului preceptor maghiar, care fuseseră expulzate de Carol
Robert de Anjou. Nepotul lui Carol de Anjou, regele celor două Sicilii, care-i
exilase în anul 1309 pe toți cavalerii templieri, urmîndu-și bunicul și
întreaga familie de Anjou, a început imediat să-i aresteze pe templieri în
Ungaria. O parte dintre ei au fost arestați, alții au reușit să scape.
Preceptorul Ungariei, iar apoi, în 1299, preceptorul Franței Gerard de Villers,
a doua persoană din ordin, dispăruse încă în anul 1307. Această informație are
pentru noi o mare importanță. Unde a plecat conducerea acestei preceptorii a
Ordinului Templului? Aceasta s-a refugiat pe pămînturile galițiene și volîne,
unde la putere se aflau oameni apropiați lor și pe care-i cunoșteau demult. În
Transcarpatia s-au păstrat pînă în zilele noastre castelele Ordinului
Templului. Însă după înfrîngerea trupelor Galiției în luptă cu tătarii din
1324, aceste rămășițe se ascund în Carpați, unde încep să formeze tradiția
cavalerească în viitoarele principate ale Moldovei și Valahiei (Țării
Românești).
Totodată,
destul de neașteptat pentru toți contemporanii săi, un principat mic ca Valahia
începe insistent să-și traseze cursul spre independență. Aici, la putere se
afla dinastia Basarabilor. Ei au fost, în conformitate cu o versiune, urmași
amestecați ai prinților slavi și valahi, care și-au păstrat voievodatele din
timpurile de pînă la unguri. Potrivit unei alte versiuni, de care se conduc
istoricii maghiari, bazîndu-se pe cronicile locale, această dinastie ar fi de
origine polovetiană, iar rădăcinile acesteia ar putea descinde chiar la hanii
mongoli ai Hoardei de Aur. Deci, a Ginghis Hanilor.
Eu sînt
susținător al punctului de vedere care spune că dinastia are origini autohtone valahe-slave,
căci și Sineslav și Liutov au fost principi locali, iar denumirile
voievodatelor și a numelor lor ne spun că ei sînt de origine valaho-slavă. În
general, de menționat că această simbioză și îmbogățirea reciprocă a diferitor
popoare poate fi observată demult aici, ea purtînd o tradiție religioasă
profundă. Aceste două popoare au fost unite printr-o tradiție pre-creștină
comună a Dumnezeului-Bour-Veles. Deși în lumea valahă aceasta a fost
transformată și a suferit ușoare mutații în baza adoptării unor idei mithraice.
În mithraism taurul era, de asemenea, zeu, dar sacrificat, iar acest lucru
însemna că doctrina era deja o erezie în raport cu tradiția originală a
Bourului-Dumnezeu.
Iar dacă
luăm în considerare vechea formare religioasă geto-dacică, păstrată în nordul
și vestul regiunii Carpato-nistrene, ne putem imagina întregul tablou. Către
secolul al zecelea Anonimul Bela, așa-numitul autor anonim maghiar menționează
statornicită aici populația valahă. Deși, ei trăiesc în principatele lor alături
de slavi. Despre ei, slavii dunăreni, ne spune și Nestor, autorul cronicii ruse
"Povestirea anilor din trecut...". Dar către sfîrșitul secolului al
XV-lea aici începe să se formeze o structură statală mai stabilă. Dinastia
Basarabilor, descendenți ai populației locale și cnezilor locali își asumă
puterea. La început acest lucru are loc sub suzeranitatea maghiară, care,
desigur, e percepută negativ de către populația locală, căci și valahii, și
slavii au populat aceste pămînturi încă din cele mai străvechi timpuri, înainte
de maghiari, fiind mai timpurii decît aceștia. De remarcat faptul că această
regiune a avut de suferit de două ori: în timpul invaziei hunilor și a
tătaro-mongolilor. În anii 1241-1242 pe aceste meleaguri a trecut nepotul lui
Ginghis Han - Batîi.
Spațiul
Carpato-nistrean, pămînt al păstorilor și agricultorilor pașnici, care se bazau
pe micile cnezate au fost nimicite. Hoarda a distrus rămășițele așezărilor
străvechi și a influențat asupra etnogenezei de mai departe. Partea de sud-est
a acestor pămînturi, în general, a fost inclusă în spațiul politic al Hoardei
de Aur. Mai tîrziu, devenind bastion al Hoardei lui Nogai. Hoarda de Aur a
fondat aici cîteva orașe. Unele dintre ele fiind localizate de istoricii
moldoveni în locurile unde se află satele Costești și Trebujeni. În anul 1300,
aici, în regiunea Pruto-nistreană, s-au ciocnit trupele armate ale lui Nogai și
cele ale Hanului Telebug. Nogai a fost ucis atunci, iar rămășițele armatelor
lui s-au retras la Bizanț. Hoarda slăbită nu a putut rezista renașterii
naționale și statale a populației din aceste zone. Bulgaria Tîrnăveană a
cucerit o serie de pămînturi sudice, dar numai pentru o vreme. Secolul al
XIII-lea, mai ales, sfîrșitul acestuia, a fost marcat de renașterea valahilor
din Muntenia. Multe triburi valahe, supraviețuind ororilor Evului Mediu
timpuriu, au început să coboare din munți și să creeze formațiunile lor
protostatale. În Carpații Orientali la începutul secolului al XIV-lea existau
mai mult de 400 de așezări mari ale valahilor.
În același
timp, în partea de sud a acestei regiunii au loc, de asemenea, procese active
de etnogeneză și renaștere. Aici erau oportunități minunate pentru dezvoltarea
economiei agricole, dar și a păstoritului. Populația acestor meleaguri era
faimoasă pentru hărnicie și modul de viață pașnic. Unul dintre nobili, un
asociat al lui Frederic I Barbarossa, fiind în trecere pe aceste meleaguri,
scria în 1190 despre "o regiune bogată, numită Valahia, situată în
apropiere de... Saloniki, unde a văzut toate cele necesare pentru viață din
abundență".
De menționat
încă un fapt istoric. Mai spre sud, unde locuiau, de asemenea, vlahi, în anul
1185 armata bizantină suprima încă una dintre revoltele valahilor. Bizantinii
au remarcat nivelul ridicat de trai în aceste ținuturi și vastele domenii de
grîu. Logografii bizantini ne comunică că ei "dădeau foc snopilor de
grîu". Despre un valah în Rodopi era cunoscut faptul că el deținea
"domenii vaste de grîu". Valahii munteni aveau, de asemenea, turme uriașe
de animale și făceau comerț cu ele în orașele din preajma Dunării și Nistrului.
Produsele lor erau faimoase chiar și la Salonic și Constantinopol.
O lungă
perioadă de timp această populație: atît cea slavă, cît și valahă a fost în
afara coliziilor istorice. Prima mențiune despre vlahi din anul 976 aparține
cronicarului bizantin G. Kedrenos și e legată de faptul că David, fratele
țarului bulgar Samuil a fost ucis de niște "călători vlahi" într-un
loc numit "Krasivîie dubî". Cea de a doua mențiune este din anul 980,
cînd împăratul bizantin Vasile al II-lea a acordat tessalianului Niculiță
"domnia asupra valahilor Eladei» - «Thema» (provincie) a Bizanțului.
Aceasta includea pămînturile din nordul Greciei, cu Tesalia și Pindo. Cea mai
timpurie ambiție de stat a valahilor a apărut după revoltele din anii 1066 și
1185, cunoscute sub denumirea de revolte ale Asanilor.
Atunci a
fost organizat statul valahilor și cel al bulgarilor. Așa a trecut un secol și
jumătate, iar trezirea națională și tendința spre formarea propriului stat a
început să se îndrepte spre nord. Dacă anterior factorul demografic principal
în aceste regiuni erau slavii, acum prioritate au valahii, care după încheierea
invaziilor tătare, coborînd din munți, au adus cunoștințe, tradiții
interesante, un anumit capital mobil și imobil, începînd să genereze crearea
voievodatelor și cnezatelor. Primele voievodate de pe aceste pămînturi erau
mici. Dar ei au arătat o toleranță ridicată ca locuitori ai acestor meleaguri.
De ce? Mulți istorici consideră că motivul ar fi tradiția creștină, rădăcinile
sale antice. Într-adevăr, locuitorii acestei regiuni au primit foarte devreme
învățătura Apostolilor, numită creștinism. Dar asupra acestei stări de lucruri
a influențat, de asemenea, cultul vechi al lui Mithra, care era în curs de
dezvoltare activă în perioada dominației romane.
Noi însă
considerăm că baza comportamentului tolerant al populației locale au
constituit-o cele mai vechi forme păstrate aici ale tradiției Veles-Asuri.
Aceste doctrine religioase s-au menținut timp de epoci: de la Vechea Europă,
cînd regiunea a fost cea mai progresistă din lume, căci aici a avut loc o
revoluție neolitică, pînă la epoca geto-dacilor de atunci, cînd se manifestau
în mod clar credințele populației locale. Acest lucru este evident din numele zeilor
Gebeleizis, unde rădăcina "bel" se referă la apartenența acestui zeu
la o anume bază religioasă.
Am menționat
mai sus că Bel era zeu al Babilonului. Belen era zeu al celților, ei au locuit,
de asemenea, aici o lungă perioadă de timp și se păstrează legendele și
miturile despre Dumnezeul-Bour. Cine a fost această zeitate celtică pentru
populația locală? Rozmari Ellen Guili în enciclopedia sa mistică spune:
"Dumnezeul-Bour, stăpînul pădurilor, vînătorii și animalelor. El este, de
asemenea, stăpînul vieții și al morții și al lumii de dincolo. El este Soarele
pentru Zeița Lunii. Dumnezeul-Bour se rînduiește cu Zeița în gestionarea
ciclului "naștere-moarte-renaștere". Se naște la solstițiul de iarnă.
Originea Dumnezeului-Bour datează din paleolitic, mărturie a căruia este un
desen, găsit în Peștera Celor Trei Frați din Ariege, Franța ... Printre zeii și
creaturile legate de zeul încornorat Chernunnos, zeul celtic al fertilității,
animalelor și lumii de dincolo; a lui Herne-vînătorul, fantoma Marii Britanii;
Pan, zeul grec al pădurilor; Janus, zeul roman al începutului luminos. Tamuz și
Damutsi, fiu-iubit- soț al Inanna și Iștar, Osiris - domnitorul egiptean al
lumii de dincolo". Iar în istoria Europei păgîne, găsim următoarele
sentințe referitoare la Belen "care este în primul rînd asociat cu
pastoralismului. Dar, posibil ca numele său să provină de la cuvîntul
"luminos", bel (limina) ... putem vedea imaginile moderne ale lui Bel
cu cap de bour sau berbec" (H. Pennick, P. Jones. Istoria Europei păgîne.
Sankt-Petersburg., 2000, pag. 168).
Deci, aici,
în regiunea noastră, găsim una dintre cele mai vechi tradiții, dar, mai ales,
tradiții europene primordiale acestora. Căci în această regiune era Dacia
Hiperboreeană , cum o considera Vasile Lovinescu, tradiționalist și diplomat,
care a scris sub pseudonimul Geticus. De asemenea, el confirmă gîndurile
noastre cu privire la prezența în această regiune a cultului antic al Bourului,
cultul Asurilor. În cartea "Dacia Hiperboreeană" puteți găsi o
mulțime de informații interesante despre rolul sacru și neobișnuit al
pămînturilor valahe și moldovenești, printre care se afla și cel al Basarabiei.
Astfel,
această regiune a fost întotdeauna un bastion al tradițiilor neobișnuite ale
Așilor și Asurilor, zeilor, similari cu titanii antici și de aceea aici ar fi
putea să apară noi forme de doctrine ezoterice înrudite. Deci, așa s-a și
întîmplat către secolul al XIV-lea, cînd elita valahă a început să-și creeze
statalitatea sub conducerea dinastiei Basarabilor. Savantul bulgar Ivan Milkov
expune în această privință, următoarele concluzii și gînduri: "Statul
valahilor (Rossovalahia) în anul 1324, fondat de marele voievod (contele)
Basarab I (născut în 1289, aflat la guvernare în anii 1310-1352) cu tronul la
Curtea de Argeș. În surse sînt menționate asemenea variante de scriere a
numelui - Bazarad sau Ivanko Bazarad. Apropo, Ivanko Basarab nu putea fi tătar,
pentru că Ivan este un nume destul de creștin". Basarab I, ca și tatăl
său, în documentele maghiare este numit la început, " voievodul nostru
transalpin credincios", ca apoi să-i zică: "nevrednicul coroanei
sfînte". Anume Basarab I a biruit în anul 1330 apropiere de Posada armata
regelui ungar Carol I de Anjou. I-a învins, în opinia noastră, nu fără ajutorul
cavalerilor templieri, care trecuseră de partea valahilor. De menționat, de
asemenea, că stema Basarabilor este foarte asemănătoare cu stema lui Carol de
Anjou, iar aici deja există influența Ordinului Templului, căci mulți templieri
au plecat pe un pămînt anume din Ungaria, păstrîndu-și stemele neamului,
marcate de legătura cu casa Anjou a regilor unguri.
Prin urmare,
în anul 1324 a fost organizat un nou stat puternic, iar la formarea acestuia a
jucat un rol important componenta neobișnuită. În opinia noastră era vorba de
templieri. Anume ei i-au ajutat lui Basarab I, fiul lui Tihomir (1310-1352) să
devină independent față de Posada. Bătălia de la Posada, care a avut loc la
9-12 noiembrie 1330 între trupele Regatului Ungariei, conduse de regele Carol
Robert și forțele Principatelor Valahiei, conduse de Basarab cel Mare, confirmă
gîndurile noastre. O mică armată a lui Basarab, constînd din cavalerie, arcași,
infanteriști, țărani și păstori locali au reușit să organizeze ambuscada și să
învingă armata ungară de 35 de mii în regiunea montană de la granița dintre
Oltenia și Banat Severinschi. Bătălia s-a încheiat cu victoria voievodului
Țării Românești și un dezastru adevărat pentru Carol Robert, punînd cruce pe
planurile de expansiune spre malurile Marii Negre. A fost un punct de cotitură
în politica externă a monarhiei ungare medievale.
Dar cum un
stat tînăr ar putea învinge o monarhie atît de puternică ca cea din Ungaria?
Răspunsul este simplu: numai datorită cavaleriei grele a cavalerilor templieri.
În această luptă, experiența lor militară i-a permis tînărului stat să-i
învingă pe unguri și să creeze cu adevărat propria lor statalitate. Iată unde
se manifestă pe neașteptate templierii. Iată unde emigraseră ei. Iată unde pe
viitor ei vor începe să construiască proiecte noi și să țintească spre noi
frontiere.
Așadar, am
examinat aspectele legate de formarea statalității pe pămînturile Valahiei.
Vedem că au existat două componente: tradiția valahă locală, care își are
obîrșia din cele mai vechi timpuri și un val nou. Acest val îl constituie
plecarea unei părți a cavalerilor templieri spre est. Aici ei au creat două
state, care au reușit să învingă armata coroanei maghiare a acelei dinastii,
care a încercat să distrugă Ordinul Templului. Aici, în tradiția cavalerească a
Templului și trebuie să fie căutate bazele statalității Valahiei și
Moldovei.