Misterul religiei geto-dacice

Cea mai veche referire literară cu privire la identitatea unui zeu al strămoşilor noştri datează de două milenii şi jumătate, însă potrivit unor istorici, indicii despre practicile religioase ale triburilor care au populat în Antichitate ţinuturile României sunt mult mai vechi, iar Zamolxis a fost doar un nume de alint 

 Primul document literar despre zeii veneraţi de locuitorii antici din actualele ţinuturi ale României datează din secolul V î. Hr. Sunt scrierile lui Herodot, istoricul elen care a oferit informaţii despre Zamolxis, principala zeitate a strămoşilor noştri, despre modul în care îi erau aduse sacrificii şi despre învăţăturile pe care geţii le primeau de la el.

 „Zamolxis era zeul htonian al geto-dacilor, al cărui nume Zamol- se înrudeşte cu Semele, zeiţa traco-elenă a Pământului şi cu Zemeluks, zeu chtonian al vechilor lituanieni. Numele zeului se regăseşte în substantivele comune din mai multe limbi indo-europene, precum vechiul slav zemlea, cu sensul de pământ, de ţară. Ulterior, Zamolxis, în concurenţă cu zeul uranian Gebeleisis, devine un zeu celest căruia geto-dacii îi trimiteau, o dată la patru ani, un sol aruncat în sus ca să cadă în suliţele de lemn”, informa profesorul Ion Ghinoiu, autorul Dicţionarului de Mitologie română (Editura Univers enciclopedic gold - 2013). 

 Zamolxis ar fi fost cel care i-a învăţat pe geţi despre nemurirea sufletului şi fie convinşi că dacă vor muri se vor duce într-o lume mai bună. „Ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zalmoxis, care după ce a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care-i primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi, niciunul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile (Herodot, Istorii)”,  dar şi alţi autori din Antichitate l-au menţionat pe Zamolxis, ca zeu sau semizeu al geţilor. 

„Lucian ne spune că tracii jertfesc lui Zalmoxis fără să pomenească de vreo altă zeitate care să le fi coordonat viaţa strămoşilor noştri, tracilor, cum îi numeşte el. Clemens din Alexandria ne spune şi el despre existenţa lui Zalmoxis ca divinitate a geto-dacilor, însă el spunând că este doar un semizeu adică, mai mult un zeu local decât un zeu care să stăpânească peste toate ţinuturile geto-dacilor. Strabon ne spune că Zamolxis s-a făcut mai întâi preot al zeului celui mai slăvit la ei, el fiind mai întâi slujitor abia după o vreme el primind numele de zeu, fiind cinstit de daci ca atare”, informa istoricul Ion Horaţiu Crişan, în volumul Spiritualitatea Geto-Dacilor (Editura Albatros, Bucuresti, 1986).

Ce însemna Zamolxis. Mărturii scrise de la geto-daci despre religia lor nu au fost păstrate, iar descoperirile arheologice nu aduc suficiente elemente pentru reconstituirea acesteia, afirma Ion Horaţiu Crişan. 

Totuşi, de-a lungul timpului, istorici renumiţi au încercat să dezlege misterul originii lui Zamolxis în credinţele popoarelor antice. Unul dintre ei a fost Nicolae Densuşianu, cel care îl asocia pe Zamolxis cu zeul Saturn, venerat din cele mai vechi timpuri, sub diverse nume, în Europa, Africa de Nord şi Orient. „Saturn reprezenta în epoca preistorică nu numai personificarea puterei divine a Cerului, dar era adorat totodată şi ca o divinitate chtonică, fiind domnul lumii subterane. 

Din punctul de vedere al etimologiei, cuvântul Zalmoxis în limba Dacilor nu însemna altceva decât Zeul – moş”, afirma Nicolae Densuşianu, autorul Daciei Preistorice. Lui Saturn, dar şi altor zeităţi, populaţiile din Epoca de piatră le-ar fi sculptat în stâncă monumente gigantice pe culmile Carpaţilor, afirma Densuşianu.

 Potrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan marele zeu al dacilor era reprezentat de un personaj masculin, în două ipostaze: aşezat pe un tron sau călare, îmbrăcat în armură. Nu se cunoştea numele zeităţii, însă istoricul releva indiciile care ajutau la identificarea lui. „În ajutor ne stau atributele: vulturul şi şarpele, ştiut fiind că vulturul este simbolul puterii cereşti care-l însoţeşte pe Zeus ori pe Jupiter, iar şarpele reprezintă simbolul chtonian (pământesc). Deci este vorba de un zeu suprem stăpân atât al cerului cât şi al pământului. 

Geto-dacii au ajuns chiar să-l reprezinte pe Marele Zeu printr-un simbol: un vultur cu corn ce ţine în cioc un peşte şi în gheare un animal, ce pare a fi un iepure, prezent pe obrăzarul drept al coifului de la Peretu, pe unul dintre pocalele de la Agighiol, pe coiful din Muzeul de Istoria artei din Detroit şi pe pocalul păstrat în Metropolitan Museum din New York, ultimele două fiind descoperite în zona Porţilor de fier”, scria I. H. Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor” (1986). 

Misterul religiei geto-dacice nu va fi dezlegat niciodată, fiind un lucru foarte complicat, şi lipsit de prea multe şi certe informaţii cu privire la el, afirma Ion Horaţiu Crişan. „Omul modern trebuie să facă doar presupuneri cu privire la religia vechilor daci, fără să impună o anumită opinie, cel puţin atâta timp cât nu se găsesc alte informaţii certe sau descoperiri arheologice cu adevărat grăitoare cu privire la caracterul ei”, completa autorul volumului „Spiritualitatea geto-dacilor” (1986)

adevarul.ro

Obştea sătească: o moştenire de la geto-daci

Fiind o comunitate de muncă, obştea sătească a creat norme de conduită legate de procesul muncii în comun, norme fundamentale, la care se adaugă norme referitoare la proprietate, statutul persoanei, la familie, la învoieli şi la soluţionarea diferendelor dintre membrii obştii.
Toate normele îmbracă forma obiceiului sau cutumei şi nu au un caracter juridic datorită democratismului obştii în perioada sa arhaică.
1. Norme privitoare la procesul muncii. Ele reglementează cele două activităţi de bază: agricultura şi creşterea vitelor. Normele ce vizau agricultura aveau drept conţinut: repartizarea loturilor de cultura între membri; stabilirea felului culturii; începutul muncilor agricole (ex.: pornirea plugurilor); strângerea de contribuţii pentru anii cu recoltă slabă; repartizarea produselor comune.
Creşterea vitelor avea norme se refereau la: pornirea turmelor; stabilirea locului şi perioadelor de păşunat; împărţirea produselor comune.
În afara principalelor activităţi desfăşurate în comun existau şi activităţi care nu necesitau un efort colectiv, ci o specializare, cărora li se consacrau unii dintre membrii obştii: meşteşugurile. În privinţa acestora a fost consacrată regula că meşteşugarii sunt proprietarii muncii lor şi o puteau valorifica în cadrul obştii sau în afara ei.
Înmulţirea îndeletnicirilor personale a reprezentat o premisă a procesului de diferenţiere socială şi de avere în cadrul obştii.
2. Norme referitoare la proprietate. Geto-dacii cunosc două forme de proprietate: proprietatea comună a obştii familiale (forma dominantă) şi proprietatea privată (aflată, încă, în formă embrionară). Proprietatea comună a obştii familiale (adică a comunităţii oamenilor, rude de sânge între ei, care cultivă, împreună, un anumit teritoriu) se exercită asupra pământurilor, apelor şi păşunilor. Proprietatea personală a indivizilor se exercită, la început, asupra turmelor de animale şi asupra sclavilor.
În secolul al V-lea î.Hr., fiii puteau cere părinţilor delimitarea din proprietatea comună a familiei a lucrurilor care li se cuveneau. Cu timpul, se pare că vor intra în proprietate privată casa şi ograda ei, uneltele de lucru şi în cele din urmă chiar pământurile (mai ales membrii aristocraţiei tribale vor dobândi proprietatea privată asupra terenurilor). Apariţia proprietăţii private determină dispariţia obştii familiale, care va fi înlocuită cu obştea de vecinătate (o comunitate compusă din oameni care nu mai sunt rude între ei, dar cultivă împreună un anumit teritoriu). În cadrul obştii săteşti, cea mai mare parte a pământului rămâne în proprietate comună. Cultura lui se face prin rotaţie.
Stăpânirea exercitată de membrii obştii îmbracă 2 forme: stăpânirea devălmaşă şi cea personală (individuală). Amândouă sunt forme de apropriere a folosinţei şi nu trebuie confundate cu proprietatea devălmaşă şi proprietatea privată.

Unelte folosite de geto-daci

Stăpânirea devălmaşă. Aici intrau pădurile, păşunile, islazurile, apele, iar în epoca obştii arhaice turmele aparţinând comunităţii, fondul de rezervă pentru anii cu recoltă slabă, moara satului şi bogăţiile subsolului. Această stăpânire asupra terenurilor şi bunurilor făcea imposibil ca membrii obştii să poată înstrăina hotarul satului.
Stăpânirea individuală. La baza ei a stat munca proprie depusă de membrii obştii pentru amenajarea unora dintre terenurile aflate în hotarul obştii, terenuri care anterior se aflau în stăpânirea devălmaşă. Această muncă conferea terenurilor respective o valoare economică nouă, reprezentând temeiul stăpânirii personale asupra lor.Prima desprindere din fondul devălmaş a reprezentat-o locul de casă şi grădina (gospodăria personală). Semnul distinctiv al trecerii unui teren din stăpânirea devălmaşă în cea personală l-a reprezentat gardul. Proces asemănător a parcurs şi câmpul de cultură (ţarina) – terenul destinat agriculturii. Ţarina era împărţită în loturi repartizate familiilor din obşte prin tragere la sorţi, dar nu în sistemul asolamentului, ci o dată pentru totdeauna. Se numeau loturi matcă sau sorţi, pentru că dădeau posibilitatea celor care le stăpâneau să utilizeze şi celelalte părţi din hotarul obştii în devălmăşie cu ceilalţi membrii ai obştii.
Procesul de trecere de la stăpânirea devălmaşă la stăpânirea individuală a continuat în sensul că membrii obştii mai puteau lua în folosinţă personală şi alte suprafeţe de teren din hotarul obştii (din păşuni, păduri, fâneţe) prin defrişare, desţelenire, terenuri care erau apoi introduse în circuitul agricol. Ele se numeau stăpâniri locureşti.
Celelalte terenuri din hotarul obştii au rămas în stăpânirea devălmaşă a membrilor lor. Obştea exercita asupra tuturor terenurilor (şi asupra celor personale) un drept de supraveghere şi control care mai târziu va fi drept de protimis.
3. Normele privitoare la statutul juridic al persoanelor.
În cadrul obştii guverna principiul egalităţii în drept al tuturor membrilor săi, bazat pe proprietatea devălmaşă şi munca în comun. Cei care se distingeau (oamenii buni şi bătrâni – aleşii obştii) o făceau datorită calităţilor personale. Ei se aflau însă sub controlul obştii care avea dreptul să-i revoce din funcţie.
4. Norme privitoare la familie.
amilia avea un caracter democratic, pornind de la organizarea familiei geto-dace şi întărit fiind de preceptele religiei creştine. Această egalitate a membrilor familiei a dat naştere obligaţiilor reciproce de întreţinere între soţi precum şi între părinţi şi copii. Familia era de tip mic (părinţi – copii).
Căsătoria se încheia prin acordul liber consimţit al soţilor, întemeindu-se pe taina cununiei săvârşită în biserică.
Divorţul era cunoscut şi permis ambilor soţi pentru egalitate de motive.
Succesiunile – descendenţii aveau egală vocaţie succesorală fiind cunoscut şi dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor.
5. Normele referitoare la obligaţii.
Obligaţiile – toţi membrii obştii aveau capacitate deplină de a contracta, distingându-se contractul de vânzare ca fiind cel mai folosit, contract care ajunsese consensual şi translativ de proprietate.
Norme cutumiare româneşti privind obligaţiile. Obligaţiile reciproce se năşteau, între membrii obştii, cu ocazia unor evenimente importante, cum ar fi: nunta, botezul etc., când se schimbau daruri şi contra-daruri. Chiar zestrea care se dădea miresei, cu ocazia nunţii, se pare că a avut, la început, rolul de dar care îi obliga pe socrii mari la un contra-dar.
De asemenea, în obştile săteşti, era obişnuită şi întrajutorarea, atunci când se strângea recolta, când un membru al obştii îşi clădea o nouă gospodărie sau în cazul evenimentelor de trecere (naştere, nuntă, înmormântare). Această întrajutorare putea îmbrăca forma clăcii, adică a muncii în comun sau a întovărăşirii la plug, adică asocierea a patru săteni care pun în comun vitele şi uneltele agricole pentru a munci, apoi, toţi, câte o săptămână la fiecare.
Contractele se încheiau în formă orală, cuvântul dat, datul mâinii sau jurământul fiind tot atâtea metode de a lega părţile prin contract. Oferta de vânzare a unui obiect se făcea prin intermediul următoarelor semne: fie prin însemnarea obiectului cu o cruce, fie prin expunerea lui la poartă, alături de o ciuhă (adică un lanţ care avea, legat la un capăt, nişte fân).
Arvuna (semnul de încheiere al contractului) se plătea fie într-o proporţie prestabilită din preţul bunului, fie după învoiala părţilor. Adălmaşul (momentul festiv, celebrat cu băutură, al încheierii contractului de vânzare-cumpărare) se desfăşura în prezenţa unei persoane respectate, alese de părţi, spre a asista la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi care era numită cel ce tăia mâna.
6. Normele privind răspunderea şi organizarea judecătorească.
Răspunderea membrilor obştii pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii şi soluţionarea litigiilor se făceau pe baza solidarităţii rudelor, a Legii Talionului şi a compoziţiunii .
Răspunderea solidară funcţiona pentru membrii obştii şi atunci când se cauza un prejudiciu obştii învecinate.
Organizarea judecătorească – oamenii buni şi bătrâni şi juzii aveau competenţă în materie civilă şi penală, putând aplica sancţiuni, mergând până la excluderea din obşte.
În obştile săteşti teritoriale, ca efect al proprietăţii devălmaşe existente asupra majorităţii bunurilor, furtul era considerat lipsit de sens. Mai mult, cel care îşi însuşea roadele pentru a le consuma, el şi familia lui, nu era privit ca un hoţ. Numai cel care şi le însuşea în alte scopuri era considerat furt. Aşadar, era firesc ca, obiceiul pământului (legea ţării) să sancţioneze, cu precădere, infracţiunile contra persoanei şi mai puţin pe cele contra proprietăţii.
Cea mai gravă pedeapsă era izgonirea din obşte a vinovatului, ceea ce echivala cu o condamnare veşnică la sărăcie şi pribegie. Alte sancţiuni constau în strigarea peste sat sau la horă a vinovaţilor, în poreclirea lor sau, în cazul furtului, în purtarea hoţului prin sat, împreună cu lucrul furat, spre a fi batjocorit de restul membrilor obştii. Răzbunarea privată era şi ea folosită ca sancţiune penală, mai ales în zonele în care legăturile gentilice au supravieţuit. În zonele cu obşti vicinale tipice, răzbunarea privată a fost înlocuită cu principiul compoziţiei (plata unor valori ca pedeapsă pentru infracţiunea comisă) .
6.1.Probele
1. Jurământul cu brazda. Este o probă de străveche tradiţie geto-dacă denumită după rolul pe care pământul privit ca o divinitate îl joacă în desfăşurarea acestei probe. Cel ce depunea jurământul invoca pedeapsa pământului dacă cele invocate sub jurământ erau false.
În Moldova cel ce jura purta o brazdă de pământ pe cap sau umeri (brăzdaşi), iar în Ţara Românească (în Oltenia) brazda era purtată în traistă (trăistaşi).
Se folosea ca mijloc de probă în procesele de stabilire a hotarului. Cei ce erau supuşi probei jurau că vor arăta adevăratele hotare şi înconjurau acele terenuri având asupra lor brazda de pământ.

Plug cu brăzdar de fier

Popoarele antichităţii, şi geto-dacii printre ele, priveau pământul ca o divinitate cu puteri purificatoare atât în sens material cât şi spiritual. În acest ultim sens exista credinţa că pământul îi ajuta pe cei ce spun adevărul şi îi pedepseşte pe cei ce jură strâmb. Astfel au pătruns expresiile să-i fie ţărâna uşoară şi nu-l rabdă pământul .
Există un dublu simbolism judiciar: brazda e zeitatea pământului, iar capul e cea mai importantă parte a corpului.
Sub influenţa religiei creştine, această probă s-a spiritualizat, locul brazdei fiind luat de evanghelie, iar după apariţia statului feudal, proba dobândeşte caracter de clasă întrucât ea era rezervată doar ţăranilor.
Odată cu dezvoltarea feudală a crescut şi interesul boierilor pentru utilizarea acestei probe în vederea hotărnicirii graniţelor moşiilor. Boierii nu se mulţumeau cu martori întâmplători care să fie supuşi probei în caz de litigiu, ci recurgeau la preconstituirea de martori. Fiii de ţărani erau puşi să parcurgă hotarele moşiei şi în tot acest timp erau daţi de chică pentru a ţine minte hotarele respective şi a putea fi supuşi probei în cazul unui litigiu.
2. Proba cu jurători (pe care le vom regăsi şi în feudalismul dezvoltat). Instituţia jurătorilor a fost un mijloc de probă care prin particularităţile sale contrazice ideile moderne relative.
În procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii susţin jurământul uneia dintre părţi arătând că aceasta e demnă de crezare. Acest jurământ nu are caracter obiectiv, ci pur subiectiv pentru că nu tinde la stabilirea adevărului, ci la stabilirea bunei reputaţii.
În procesul civil, judecătorii cercetează faptele şi drepturile părţilor, astfel încât jurământul lor e de veridicitate.
Până la apariţia statului feudal această probă a fost utilizată în obşti ca cel mai răspândit mijloc de probă pentru soluţionarea conflictelor dintre membrii obştii. După apariţia statului feudal e consemnată în legea ţării ca regină a probelor, fapt pentru care e denumită de dreptul obişnuielnic lege .
Originea probei îşi are izvorul în străvechiul jurământ pe vetrele regale sau pe zeităţile palatului regal practicat de geto-daci.
Întrucât jurământul e prestat de un grup de jurători, el putea fi combătut tot de un grup de jurători, dar cu număr dublu de persoane. În epoca gentilică, grupul juraţilor era alcătuit din rudele părţilor pentru care aceştia jurau, mai apoi, în cadrul obştilor săteşti, alături de rude, în grupul jurătorilor, puteau fi incluşi vecinii şi ceilalţi membri ai obştii.
În statul feudal acordarea acestei probe se făcea prin hrisov domnesc în care se utiliza sintagma „i-am dat lege”. Partea căreia i se încuviinţase proba putea să ia legea (să admită proba) sau să se lepede de lege (să renunţe la probă şi să o defere părţii adverse).
În hrisovul de încuviinţare a probei se menţiona numărul jurătorilor, iar în unele cazuri erau încuviinţaţi nominal (jurătorii pe răvaşe).
Jurătorii trebuiau să fie de o seamă cu cel pentru care jurau (aceeaşi categorie socială). Jurătorii depuneau jurământul într-un cadru solemn care presupunea îndeplinirea unor formalităţi juridice şi religioase. Jurământul se depunea pe evanghelie în faţa reprezentantului domnului însărcinat cu supravegherea efectuării probei. Conţinutul şi forma jurământului trebuiau să fie identice cu cele ale jurământului pronunţat de parte. Schimbarea unor cuvinte ducea la anularea probei.
Ca o particularitate a Legii Ţării, în Transilvania, se admitea posibilitatea utilizării unor formulări echivalente şi posibilitatea repetării cuvintelor folosite greşit.
Dacă jurământul era depus cu respectarea formelor cerute de Legea Ţării împuternicitul domnului consemna efectuarea probei într-o carte de jurământ care era semnată şi pecetluită cu peceţile jurătorilor. Cartea de jurământ era înaintată domnului care hotăra asupra soluţiei pronunţate în proces, în sensul jurământului depus.
Partea care administra proba câştiga procesul, ceea ce în Legea Ţării se spunea că „s-a apucat de lege/s-a directat”. Dacă proba cu jurători nu putea fi administrată, partea căreia i s-a dat proba pierdea, ceea ce în Legea Ţării însemna „rămânea de lege”.
Dacă proba fusese administrată, partea care pierduse putea cere şi obţine de la domn contraprobă cu un număr dublu de jurători „lege peste lege”. Dacă contraproba putea fi efectuată soluţia iniţiala era anulată şi se dădea o nouă soluţie. Primii jurători se considerau că au depus jurământ fals şi erau globiţi (amendaţi).
Faptul că această probă e o creaţie originală a poporului român rezultă din împrejurarea că în dreptul slav nu există un număr maxim de jurători, astfel încât se putea ajunge şi la 300, dar Legea Ţării stabilea ca numărul maxim să fie de 48.
Prin proba cu jurători se putea dovedi orice situaţie de fapt, chiar şi unele de drept. Prin această probă puteau fi combătute celelalte mijloace de probă, inclusiv cea a înscrisului.
Cu timpul aceasta dobândeşte un caracter de clasă, pentru că regula potrivit căreia jurătorii trebuie să fie de-o seamă cu partea pentru care jurau e înlocuită cu partea că jurătorii nu pot fi recrutaţi decât dintre boieri. În litigiile dintre boieri şi ţărani, ţăranului îi era aproape imposibil să administreze proba ce însemna pierderea din start a procesului.
sursa: http://confluente.ro

DIN ÎNVĂŢĂTURILE SACRE ALE UNEI ŞCOLI DACICE STRĂVECHI

         Am promis că voi vorbi mai mult despre Comunitatea Spirituală a Dacilor Liberi din munţi şi o voi face. Unul dintre cele mai mari secrete este faptul că aici în comunitate se află şi o Şcoală Dacică străveche, a cărei existenţă milenară şi învăţătură profundă nu sunt cunoscute de mulţi.

În urma unor evenimente petrecute în ultimul timp şi mai ales în contextul evenimentelor care se vor petrece în viitorul apropiat, s-a decis că e timpul ca porţile acestei Şcoli să fie redeschise, măcar la un anumit nivel. Astfel că eu, Gheorghe Vişu, ca unul dintre Învăţătorii acestei Şcoli, voi începe să transmit din tainele ei şi lumii, ca să le poată afla şi cine trebuie, căci cine nu trebuie le ştie deja. O să scriu de acum mereu, câte puţin despre multe, şi în ce voi scrie se va putea înţelege şi mai mult. Însă nu de către oricine, ci doar de către cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit, după cum e şi firesc. Scriind aici, poate vor simţi şi înţelege şi alţii.

 Principala problemă cu societatea zilelor noastre este că majorităţii oamenilor NU le e dor de ceva mai înalt. Nu se pot avânta să viseze pe verticala măreaţă a spiritului, ci visează pe orizontala pustie şi limitată a realităţii cotidiene. Şi orice om este definit de lucrul de care îi este cel mai mult dor! Iar o societate este definită de lucrul de care le este dor cel mai mult majorităţii membrilor ei. Asta spune tot despre drama omului actual şi despre condiţia omenirii zilelor noastre…

Dar cum poate lua naştere dorul de o realitate mai înaltă? Acest dor poate fi transmis doar de către cineva care se situează deja într-o realitate mai înaltă şi deţine simultam ŞTIINŢA de a le transmite ceva din ea şi altora! Asta este pe scurt definiţia unui Învăţător autentic. Dar cum arată sămânţa pe care o poartă el şi dorul care poate să se nască în cei care o pot primi?

Este un dor nu de mai mult la nivel social, ci de mai mult la nivel spiritual.

Nu o dorinţă de cantitate, ci una de calitate.

Nu o dorinţă a egoului, ci una a sufletului.

Nu o dorinţă a acestei lumi, ci dorinţa pentru o lume nouă şi superioară.

Nu o dorinţă de a avea mai mult, ci o dorinţă de a fi mai mult.

Dorinţa de a fi mai mult, pentru a putea primi mai mult, pentru a putea dărui mai mult, pentru a putea SLUJI unui ţel superior…

La început, acest dor e destul de neconturat la nivel conştient, şi e normal să fie aşa. Dar e acolo, a fost primit, şi acum izvorăşte dintr-o zonă mult mai profundă a fiinţei. Iar cu timpul, va căpăta un contur din ce în ce mai precis. Până când şi la nivel conştient, va căpăta claritatea unui cristal.

Însă ca acest dor de o realitate mai înaltă să se nască, ca acest miracol să fie posibil, trebuie să se împlinească o condiţie esenţială: solul în care este sădită sămânţa trebuie să fie suficient de pur. Adică sufletul în care să poată încolţi sămânţa înţelepciunii trebuie să fie suficient de curat!

De aceea trebuie să vă reamintiţi să fiţi precum copiii. Pentru că doar copii pot primi asemenea taine. Iar sufletul în care se poate naşte un astfel de dor, cu adevărat se poate considera binecuvântat. Căci înaintea sa e deschisă Calea de Lumină a Devenirii Spirituale…

Poate că sunt unii tentaţi să creadă că nu avem nevoie de astfel de lucruri. Dar de ele avem acum cea mai mare nevoie, şi doar de la ele poate veni două lucruri de care are cea mai mare nevoie societatea şi omul actual, şi anume SENSUL şi DIRECŢIA.

Hotărârea mea de a mă dedica acestei misiuni a făcut să mă dăruiesc cu tot ce am şi ştiu neamului meu şi acestui pământ până la sfârşitul timpului.

CUM SE FALSIFICĂ ISTORIA!

În timp ce Dacia era unită sub marele Burebista, pe teritoriul actual al Franței, Galii se războiau cu legiunile romane cotropitoare ale lui Cezar.
În anul 52 î. Hr. războinicul Vercingetorix a ajuns căpetenia arvenilor după bătălia de la Gergovia, unind celelalte triburi galice.
Cea mai importantă revoltă a galilor împotriva romanilor a fost condusă de ”primul conducător” al francezilor, care capitulează în fața romanilor după bătălia de la Alesia din 51 î.Hr. Prima și cea mai mare umilință a marelui erou gal a fost aceea de a fi torturat cu focul tocmai de femei romane care și-au pierdut soții în războaiele de cotropire, urmând ca în anul 46 î.Hr. să fie omorât după o paradă militară organizată pentru a sărbători succesele lui Cezar în Galia.
Fierul și focul în torturarea prizonierilor era o practică recunoscută la romani, chiar de către Florus care, în antichitate, spunea că ”sângeroșii dușmani” nu puteau fi potoliți decât aplicându-le propriile lor metode, fierul și focul. ”Sângeroșii dușmani” nu puteau fi alții decât popoarele care trebuiau cotropite.
În anul 113 d.Hr. este terminată columna lui traian (scris cu t mic pt. că un pedofil și jefuitor nu merită prea multă atenție), o reprezentare a victoriei romane asupra unor provincii din Dacia, întâmplător cele mai bogate în aur, argint, sare, etc.Această columnă a fost studiată și răs-studiată de foarte multe capete ”luminate”. Atât de importantă a fost această columnă, încât statuia care-l reprezenta pe traian, a fost înlocuită în 1590 cu cea a lui Sfântul Petru.
În 1576 apare primul studiu al columnei, interpretarea fiind a unui călugăr iezuit de origine spaniolă Alfonso Chacon care, într-o scenă, descrie ”femei Dace dorind să răzbune moartea bărbaților lor în lupta împotriva romanilor îi ard cu cruzime cu făclii aprinse pe soldații vii”.
După 300 de ani, apare un alt studiu, în care Froehner descrie aceeași scenă: ” Casă Dacică construită pe o stâncă. Trei prizonieri romani goi și legați de mâini la spate sunt supuși unui cumplit supliciu. Femei Dace, cu făclii în mână ard capetele și umerii acestor nenorociți”.
Urmează alții și alții, toți mergând pe aceeași supoziție a călugărului iezuit.
Comparând imaginea femeilor din respectiva scenă, cu reprezentarea femeilor Dace pe toate celelalte scene de pe columnă, observăm că doar atunci când ”dau foc romanilor goi”, femeile Dace se ”coafau” ca cele romane. Și uite cum începem să ne punem întrebarea DE CE?
Mergem mai departe cu analiza și ne sare în ochi fizionomia ”romanilor”, care întâmplător și numai în această scenă, ei sunt reprezentați cu barbă și mai ”mușchiuloși” decât toți romanii de pe toată columna. Măi să fie?! Continuăm.
”Casa Dacică” a lui Froehner, prin comparație cu celelalte construcții de pe columnă, observăm cum seamănă izbitor cu un castru roman undeva în apropierea Dunării. Păi femeila Dace îi ”ardeau” pe ”romanii goi” cu ”mușchii umflați” la ei ”acasă”?!
Columna în ansamblul ei reprezintă momentele celor două războaie purtate de romani cu Dacii, iar scenele se succed în ordinea celor întâmplate. Acestea fiind spune, ne extindem analiza și asupra scenei de dinainte și, SURPRIZĂ!
În scena de dinaintea celei cu ”femeile Dace”, este scena în care traian (cu literă mică, foarte mică) dă văduvelor de război
prizonierii drept compensație. Și ca să înțeleagă toți PROȘTII, traian recompensează văduvele romane cu prizonieri Daci.
Acum e mai clar de ce spun unii, printre care și io, că toți cei cu diplome academice trebuie să se arunce pe geam de la ultimull etaj sau să se apuce de eliminat minciunile istorice care ne vor transformați dintr-un popor cu demnitate, într-o șleată de ignoranți?!

RADACINI SPIRITUALE: ZAMOLXE SI DACIA

Tentativa pe care o întreprindem, pentru a descifra unele sensuri profunde ale spiritualitatii în antichitatea atât de putin cunoscuta a locuitorilor acestor tinuturi, se dovedeste deopotriva pasionanta, dar si generatoare de riscuri; ne referim mai cu seama la ispita, care i-a încercat pe multi, de a luneca pe o panta patriotarda. Încercând sa evitam aceasta greseala, punctul nostru de plecare, îl va reprezenta opera a doi autori români, ce constituie o referinta în materie.

Este neîndoios ca atât Mircea Eliade, cât si mai putin celebrul Vasile Lovinescu, au fost niste autentici carturari. În pofida acestui fapt, nici unul din ei nu a avut o cunoastere iluminata, deoarece nu au fost capabili sa ajunga la esenta, în pofida unor intuitii surprinzatoare, dar ramase fara finalitate, ori conducând la piste false.
Desigur, între cei doi autori exista deosebiri marcante. Este suficient sa observam rigoarea lui Eliade, îmbinata cu prudenta caracteristica omului de stiinta, atunci când avanseaza ipoteze, si sa o comparam cu înclinatia vadita catre speculatie a lui Lovinescu, antrenat adeseori, în focul pasionatelor sale cautari, pe terenul primejdios al unor asertiuni insuficient fundamentate. În ceea ce-l priveste pe acesta din urma nu putem fi de acord cu exegetii care îl considerau un initiat (“Cuvânt înainte” la Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreana, Cartea Româneasca, Bucuresti 1993, p.9). Si aceasta cu atât mai mult cu cât, din nefericire, împrejurarile l-au plasat pe Lovinescu în sfera de influenta a unui fals maestru, ale carui preocupari theosofice si-au pus amprenta nefasta pe opera discipolului român, ce a vadit deopotriva înclinatii catre ocultism si alchimie. Consecinta a fost alterarea capacitatii acestuia de a discerne între Adevar si falsa cunoastere. Cele aratate pot explica îndeajuns de ce Eliade a ajuns o celebritate mondiala, pe când visatorul Lovinescu a ramas apreciat doar de o clientela îngusta de intelectuali, pe care i-au apropiat afinitati comune.

CADRUL GEOGRAFIC SI ISTORIC

În anii 1936-1937, o revista pariziana avea sa publice, sub pseudonimul Geticus, studiul La Dacie hyperboreene. Destinul ciudat al lucrarii va face ca ea sa fie republicata (în Italia si apoi în Franta) dupa o jumatate de veac, iar în tara de origine, de data asta sub adevaratul nume al autorului, abia în 1993 (V.L., op.cit.).
Lovinescu a avansat aici ipoteza a ceea ce numea “marea migratie hiperboreana”, întelegând prin aceasta “o coborâre din indistinctia polara primordiala în multiplele manifestari secundare ale ciclului”.

S-a considerat ca, în decursul mileniilor, s-a produs o deplasare a spiritualitatii avansate, de la nord catre sud, de-a lungul unei verticale coborând din zona polara, trecând prin Grecia, pentru a culmina în Egipt, concomitent cu o dezvoltare pe orizontala, ce urmarea paralela nordica de 450 (deci mediana dintre pol si ecuator), având în extrema vestica pe celti, iar la rasarit China si Japonia.

Cercetari arheologice efectuate în anul 1992 în apropierea orasului Aomori din arhipelagul japonez, au scos la iveala morminte, resturile unor coloane de 20 m înaltime si numeroase obiecte de ceramica Jomon, având o vechime de 5500 de ani. Este dovada existentei în Japonia a unei stravechi si dezvoltate civilizatii, ce nu era cu nimic mai prejos decât cea pelasgica sau cea sumeriana (România libera, 4 martie 1995, p.7). Cât despre meridianul de 450 al dezvoltarii spiritualitatii, acesta corespunde, dupa cum se va vedea mai jos, uneia din principalele directii de raspândire a limbilor indo-europene. Teritoriul României, ocupat în vechime de geto-daci, s-ar fi aflat, deci, la rascrucea acestor doua axe ale spiritualitatii. Nu se poate nega faptul ca acest teritoriu prezinta o serie de caractere specifice, care îl singularizeaza de rest. Forma sa, aproximativ rotunda, este în mod natural delimitata (asa cum în vechime era delimitata incinta sacra de spatiul profan), prin cursurile Dunarii la sud, al Tisei la vest si al Nistrului la est. Simbolismul celor trei fluvii poate sugera analogia cu cele trei canale principale ale structurii subtile energetice: Ida, Sushumna si Pingala, asupra carora vom reveni. Ele sunt desemnate în sanskrita prin cuvântul “nadi” ce înseamna “râu” si corespund celor trei fluvii sacre din India: Gange, Saraswati si Yamuna. Inelul acvatic (exterior) format de fluviile Daciei, sugereaza ca în mijlocul lor se afla o insula. De altfel, România e considerata a face parte – în geografia subtila admisa de Sahaja Yoga – din “vidul” planetar, în sanskrita Bhava Sagara sau Oceanul Iluziilor.

Si din punct de vedere al reliefului, ceea ce constituia odinioara centrul spiritual si administrativ al Daciei, adica platoul transilvan, se ridica din intinsul câmpiei, asemenea unei insule, strajuite de cel de-al doilea inel (interior) al muntilor Carpati si al Apusenilor. Urmarind paralela 450 remarcam ca este singura proeminenta ce domina imensa câmpie care se întinde de la Alpi pâna la hotarul apusean al Chinei. În acest cadru, creuzetul adapostit in inima Carpatilor reprezinta singurul tinut definit de natura în mod geografic unitar.

Evolutia istorica avea sa confirme acest caracter special al teritoriului, caci el va ramâne o “insula a latinitatii”, dovedind, de fapt, mentinerea vechilor traditii (lingvistice, limba româna fiind 70% latina, concomitent cu pastrarea caracterelor rasiale dacice, dar si a spiritualitatii, dupa cum vom vedea). Popoarele migratoare nu au reusit sa altereze continuitatea acestei traditii, desi au slavizat popoarele de la sud si sud-vest de Dunare precum si pe cele din partea rasariteana si i-au hunizat pe cei din nord.

De pe pozitii pur speculative, Roxana Cristian si Florin Mihaescu sustin ca pe aceste meleaguri se proiecteaza constelatia Dragonului, care corespunde lantului carpatic, cu capul în platoul Boemiei, corpul (inima) în Carpatii nostri si coada în Balcani, iar Polul ceresc (centrul cercului de precesie) de pe spira principala a corpului Dragonului este proiectat în platoul Transilvaniei unde se afla centrul spiritual (op.cit., p.11).

Vastul teritoriu de pe ambele maluri ale Dunarii cuprins între Carpatii Slovaciei si nordul Greciei, de la bazinul Tisei la Nistru, gurile Bugului si Marea Neagra, era locuit în antichitate de marele popor indo-european al tracilor, ce cuprindea peste o suta de formatii tribale si gentilice si despre care Herodot afirmase ca sunt cel mai numeros popor dupa indieni. Dintre acestea, triburile daco-getice erau cele mai mari si cele mai puternice si se singularizau prin omogenitatea limbii si cultura lor mult mai avansata; numele de geti era folosit cu precadere de greci, în timp ce romanii le spuneau acestora daci. De altfel, Strabon a aratat ca ei formau acelasi popor, “vorbind aceeasi limba”; (Geografia VII, 3.13). Pliniu sustinea ca dacii si tracii sunt acelasi neam.