Tentativa pe care o
întreprindem, pentru a descifra unele sensuri profunde ale spiritualitatii în
antichitatea atât de putin cunoscuta a locuitorilor acestor tinuturi, se
dovedeste deopotriva pasionanta, dar si generatoare de riscuri; ne referim mai
cu seama la ispita, care i-a încercat pe multi, de a luneca pe o panta
patriotarda. Încercând sa evitam aceasta greseala, punctul nostru de plecare,
îl va reprezenta opera a doi autori români, ce constituie o referinta în
materie.
Este neîndoios ca atât Mircea
Eliade, cât si mai putin celebrul Vasile Lovinescu, au fost niste autentici
carturari. În pofida acestui fapt, nici unul din ei nu a avut o cunoastere
iluminata, deoarece nu au fost capabili sa ajunga la esenta, în pofida unor
intuitii surprinzatoare, dar ramase fara finalitate, ori conducând la piste
false.
Desigur, între cei doi autori exista deosebiri marcante. Este suficient sa observam rigoarea lui Eliade, îmbinata cu prudenta caracteristica omului de stiinta, atunci când avanseaza ipoteze, si sa o comparam cu înclinatia vadita catre speculatie a lui Lovinescu, antrenat adeseori, în focul pasionatelor sale cautari, pe terenul primejdios al unor asertiuni insuficient fundamentate. În ceea ce-l priveste pe acesta din urma nu putem fi de acord cu exegetii care îl considerau un initiat (“Cuvânt înainte” la Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreana, Cartea Româneasca, Bucuresti 1993, p.9). Si aceasta cu atât mai mult cu cât, din nefericire, împrejurarile l-au plasat pe Lovinescu în sfera de influenta a unui fals maestru, ale carui preocupari theosofice si-au pus amprenta nefasta pe opera discipolului român, ce a vadit deopotriva înclinatii catre ocultism si alchimie. Consecinta a fost alterarea capacitatii acestuia de a discerne între Adevar si falsa cunoastere. Cele aratate pot explica îndeajuns de ce Eliade a ajuns o celebritate mondiala, pe când visatorul Lovinescu a ramas apreciat doar de o clientela îngusta de intelectuali, pe care i-au apropiat afinitati comune.
Desigur, între cei doi autori exista deosebiri marcante. Este suficient sa observam rigoarea lui Eliade, îmbinata cu prudenta caracteristica omului de stiinta, atunci când avanseaza ipoteze, si sa o comparam cu înclinatia vadita catre speculatie a lui Lovinescu, antrenat adeseori, în focul pasionatelor sale cautari, pe terenul primejdios al unor asertiuni insuficient fundamentate. În ceea ce-l priveste pe acesta din urma nu putem fi de acord cu exegetii care îl considerau un initiat (“Cuvânt înainte” la Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreana, Cartea Româneasca, Bucuresti 1993, p.9). Si aceasta cu atât mai mult cu cât, din nefericire, împrejurarile l-au plasat pe Lovinescu în sfera de influenta a unui fals maestru, ale carui preocupari theosofice si-au pus amprenta nefasta pe opera discipolului român, ce a vadit deopotriva înclinatii catre ocultism si alchimie. Consecinta a fost alterarea capacitatii acestuia de a discerne între Adevar si falsa cunoastere. Cele aratate pot explica îndeajuns de ce Eliade a ajuns o celebritate mondiala, pe când visatorul Lovinescu a ramas apreciat doar de o clientela îngusta de intelectuali, pe care i-au apropiat afinitati comune.
CADRUL GEOGRAFIC SI ISTORIC
În anii 1936-1937, o revista
pariziana avea sa publice, sub pseudonimul Geticus, studiul La Dacie
hyperboreene. Destinul ciudat al lucrarii va face ca ea sa fie republicata (în
Italia si apoi în Franta) dupa o jumatate de veac, iar în tara de origine, de
data asta sub adevaratul nume al autorului, abia în 1993 (V.L., op.cit.).
Lovinescu a avansat aici ipoteza a ceea ce numea “marea migratie hiperboreana”, întelegând prin aceasta “o coborâre din indistinctia polara primordiala în multiplele manifestari secundare ale ciclului”.
Lovinescu a avansat aici ipoteza a ceea ce numea “marea migratie hiperboreana”, întelegând prin aceasta “o coborâre din indistinctia polara primordiala în multiplele manifestari secundare ale ciclului”.
S-a considerat ca, în decursul
mileniilor, s-a produs o deplasare a spiritualitatii avansate, de la nord catre
sud, de-a lungul unei verticale coborând din zona polara, trecând prin Grecia,
pentru a culmina în Egipt, concomitent cu o dezvoltare pe orizontala, ce
urmarea paralela nordica de 450 (deci mediana dintre pol si ecuator), având în
extrema vestica pe celti, iar la rasarit China si Japonia.
Cercetari arheologice efectuate
în anul 1992 în apropierea orasului Aomori din arhipelagul japonez, au scos la
iveala morminte, resturile unor coloane de 20 m înaltime si numeroase obiecte
de ceramica Jomon, având o vechime de 5500 de ani. Este dovada existentei în
Japonia a unei stravechi si dezvoltate civilizatii, ce nu era cu nimic mai
prejos decât cea pelasgica sau cea sumeriana (România libera, 4 martie 1995,
p.7). Cât despre meridianul de 450 al dezvoltarii spiritualitatii, acesta
corespunde, dupa cum se va vedea mai jos, uneia din principalele directii de
raspândire a limbilor indo-europene. Teritoriul României, ocupat în vechime de
geto-daci, s-ar fi aflat, deci, la rascrucea acestor doua axe ale
spiritualitatii. Nu se poate nega faptul ca acest teritoriu prezinta o serie de
caractere specifice, care îl singularizeaza de rest. Forma sa, aproximativ
rotunda, este în mod natural delimitata (asa cum în vechime era delimitata
incinta sacra de spatiul profan), prin cursurile Dunarii la sud, al Tisei la
vest si al Nistrului la est. Simbolismul celor trei fluvii poate sugera
analogia cu cele trei canale principale ale structurii subtile energetice: Ida,
Sushumna si Pingala, asupra carora vom reveni. Ele sunt desemnate în sanskrita
prin cuvântul “nadi” ce înseamna “râu” si corespund celor trei fluvii sacre din
India: Gange, Saraswati si Yamuna. Inelul acvatic (exterior) format de fluviile
Daciei, sugereaza ca în mijlocul lor se afla o insula. De altfel, România e
considerata a face parte – în geografia subtila admisa de Sahaja Yoga – din
“vidul” planetar, în sanskrita Bhava Sagara sau Oceanul Iluziilor.
Si din punct de vedere al
reliefului, ceea ce constituia odinioara centrul spiritual si administrativ al
Daciei, adica platoul transilvan, se ridica din intinsul câmpiei, asemenea unei
insule, strajuite de cel de-al doilea inel (interior) al muntilor Carpati si al
Apusenilor. Urmarind paralela 450 remarcam ca este singura proeminenta ce
domina imensa câmpie care se întinde de la Alpi pâna la hotarul apusean al
Chinei. În acest cadru, creuzetul adapostit in inima Carpatilor reprezinta
singurul tinut definit de natura în mod geografic unitar.
Evolutia istorica avea sa
confirme acest caracter special al teritoriului, caci el va ramâne o “insula a
latinitatii”, dovedind, de fapt, mentinerea vechilor traditii (lingvistice,
limba româna fiind 70% latina, concomitent cu pastrarea caracterelor rasiale
dacice, dar si a spiritualitatii, dupa cum vom vedea). Popoarele migratoare nu
au reusit sa altereze continuitatea acestei traditii, desi au slavizat
popoarele de la sud si sud-vest de Dunare precum si pe cele din partea
rasariteana si i-au hunizat pe cei din nord.
De pe pozitii pur speculative,
Roxana Cristian si Florin Mihaescu sustin ca pe aceste meleaguri se proiecteaza
constelatia Dragonului, care corespunde lantului carpatic, cu capul în platoul
Boemiei, corpul (inima) în Carpatii nostri si coada în Balcani, iar Polul
ceresc (centrul cercului de precesie) de pe spira principala a corpului
Dragonului este proiectat în platoul Transilvaniei unde se afla centrul
spiritual (op.cit., p.11).
Vastul teritoriu de pe ambele
maluri ale Dunarii cuprins între Carpatii Slovaciei si nordul Greciei, de la
bazinul Tisei la Nistru, gurile Bugului si Marea Neagra, era locuit în
antichitate de marele popor indo-european al tracilor, ce cuprindea peste o
suta de formatii tribale si gentilice si despre care Herodot afirmase ca sunt
cel mai numeros popor dupa indieni. Dintre acestea, triburile daco-getice erau
cele mai mari si cele mai puternice si se singularizau prin omogenitatea limbii
si cultura lor mult mai avansata; numele de geti era folosit cu precadere de
greci, în timp ce romanii le spuneau acestora daci. De altfel, Strabon a aratat
ca ei formau acelasi popor, “vorbind aceeasi limba”; (Geografia VII, 3.13).
Pliniu sustinea ca dacii si tracii sunt acelasi neam.