Fiind o comunitate de muncă, obştea sătească a creat norme de
conduită legate de procesul muncii în comun, norme fundamentale, la care
se adaugă norme referitoare la proprietate, statutul persoanei, la
familie, la învoieli şi la soluţionarea diferendelor dintre membrii
obştii.
Toate normele îmbracă forma obiceiului sau cutumei şi nu au un
caracter juridic datorită democratismului obştii în perioada sa arhaică.
1. Norme privitoare la procesul muncii. Ele reglementează cele două
activităţi de bază: agricultura şi creşterea vitelor. Normele ce vizau
agricultura aveau drept conţinut: repartizarea loturilor de cultura
între membri; stabilirea felului culturii; începutul muncilor agricole
(ex.: pornirea plugurilor); strângerea de contribuţii pentru anii cu
recoltă slabă; repartizarea produselor comune.
Creşterea vitelor avea norme se refereau la: pornirea turmelor;
stabilirea locului şi perioadelor de păşunat; împărţirea produselor
comune.
În afara principalelor activităţi desfăşurate în comun existau şi
activităţi care nu necesitau un efort colectiv, ci o specializare,
cărora li se consacrau unii dintre membrii obştii: meşteşugurile. În
privinţa acestora a fost consacrată regula că meşteşugarii sunt
proprietarii muncii lor şi o puteau valorifica în cadrul obştii sau în
afara ei.
Înmulţirea îndeletnicirilor personale a reprezentat o premisă a procesului de diferenţiere socială şi de avere în cadrul obştii.
2. Norme referitoare la proprietate. Geto-dacii cunosc două forme de
proprietate: proprietatea comună a obştii familiale (forma dominantă) şi
proprietatea privată (aflată, încă, în formă embrionară). Proprietatea
comună a obştii familiale (adică a comunităţii oamenilor, rude de sânge
între ei, care cultivă, împreună, un anumit teritoriu) se exercită
asupra pământurilor, apelor şi păşunilor. Proprietatea personală a
indivizilor se exercită, la început, asupra turmelor de animale şi
asupra sclavilor.
În secolul al V-lea î.Hr., fiii puteau cere părinţilor delimitarea
din proprietatea comună a familiei a lucrurilor care li se cuveneau. Cu
timpul, se pare că vor intra în proprietate privată casa şi ograda ei,
uneltele de lucru şi în cele din urmă chiar pământurile (mai ales
membrii aristocraţiei tribale vor dobândi proprietatea privată asupra
terenurilor). Apariţia proprietăţii private determină dispariţia obştii
familiale, care va fi înlocuită cu obştea de vecinătate (o comunitate
compusă din oameni care nu mai sunt rude între ei, dar cultivă împreună
un anumit teritoriu). În cadrul obştii săteşti, cea mai mare parte a
pământului rămâne în proprietate comună. Cultura lui se face prin
rotaţie.
Stăpânirea exercitată de membrii obştii îmbracă 2 forme: stăpânirea
devălmaşă şi cea personală (individuală). Amândouă sunt forme de
apropriere a folosinţei şi nu trebuie confundate cu proprietatea
devălmaşă şi proprietatea privată.
Unelte folosite de geto-daci
Stăpânirea devălmaşă. Aici intrau pădurile, păşunile, islazurile,
apele, iar în epoca obştii arhaice turmele aparţinând comunităţii,
fondul de rezervă pentru anii cu recoltă slabă, moara satului şi
bogăţiile subsolului. Această stăpânire asupra terenurilor şi bunurilor
făcea imposibil ca membrii obştii să poată înstrăina hotarul satului.
Stăpânirea individuală. La baza ei a stat munca proprie depusă de
membrii obştii pentru amenajarea unora dintre terenurile aflate în
hotarul obştii, terenuri care anterior se aflau în stăpânirea devălmaşă.
Această muncă conferea terenurilor respective o valoare economică nouă,
reprezentând temeiul stăpânirii personale asupra lor.Prima desprindere
din fondul devălmaş a reprezentat-o locul de casă şi grădina (gospodăria
personală). Semnul distinctiv al trecerii unui teren din stăpânirea
devălmaşă în cea personală l-a reprezentat gardul. Proces asemănător a
parcurs şi câmpul de cultură (ţarina) – terenul destinat agriculturii.
Ţarina era împărţită în loturi repartizate familiilor din obşte prin
tragere la sorţi, dar nu în sistemul asolamentului, ci o dată pentru
totdeauna. Se numeau loturi matcă sau sorţi, pentru că dădeau
posibilitatea celor care le stăpâneau să utilizeze şi celelalte părţi
din hotarul obştii în devălmăşie cu ceilalţi membrii ai obştii.
Procesul de trecere de la stăpânirea devălmaşă la stăpânirea
individuală a continuat în sensul că membrii obştii mai puteau lua în
folosinţă personală şi alte suprafeţe de teren din hotarul obştii (din
păşuni, păduri, fâneţe) prin defrişare, desţelenire, terenuri care erau
apoi introduse în circuitul agricol. Ele se numeau stăpâniri locureşti.
Celelalte terenuri din hotarul obştii au rămas în stăpânirea
devălmaşă a membrilor lor. Obştea exercita asupra tuturor terenurilor
(şi asupra celor personale) un drept de supraveghere şi control care mai
târziu va fi drept de protimis.
3. Normele privitoare la statutul juridic al persoanelor.
În cadrul obştii guverna principiul egalităţii în drept al tuturor
membrilor săi, bazat pe proprietatea devălmaşă şi munca în comun. Cei
care se distingeau (oamenii buni şi bătrâni – aleşii obştii) o făceau
datorită calităţilor personale. Ei se aflau însă sub controlul obştii
care avea dreptul să-i revoce din funcţie.
4. Norme privitoare la familie.
amilia avea un caracter democratic, pornind de la organizarea
familiei geto-dace şi întărit fiind de preceptele religiei creştine.
Această egalitate a membrilor familiei a dat naştere obligaţiilor
reciproce de întreţinere între soţi precum şi între părinţi şi copii.
Familia era de tip mic (părinţi – copii).
Căsătoria se încheia prin acordul liber consimţit al soţilor, întemeindu-se pe taina cununiei săvârşită în biserică.
Divorţul era cunoscut şi permis ambilor soţi pentru egalitate de motive.
Succesiunile – descendenţii aveau egală vocaţie succesorală fiind cunoscut şi dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor.
5. Normele referitoare la obligaţii.
Obligaţiile – toţi membrii obştii aveau capacitate deplină de a
contracta, distingându-se contractul de vânzare ca fiind cel mai
folosit, contract care ajunsese consensual şi translativ de proprietate.
Norme cutumiare româneşti privind obligaţiile. Obligaţiile reciproce
se năşteau, între membrii obştii, cu ocazia unor evenimente importante,
cum ar fi: nunta, botezul etc., când se schimbau daruri şi
contra-daruri. Chiar zestrea care se dădea miresei, cu ocazia nunţii, se
pare că a avut, la început, rolul de dar care îi obliga pe socrii mari
la un contra-dar.
De asemenea, în obştile săteşti, era obişnuită şi întrajutorarea,
atunci când se strângea recolta, când un membru al obştii îşi clădea o
nouă gospodărie sau în cazul evenimentelor de trecere (naştere, nuntă,
înmormântare). Această întrajutorare putea îmbrăca forma clăcii, adică a
muncii în comun sau a întovărăşirii la plug, adică asocierea a patru
săteni care pun în comun vitele şi uneltele agricole pentru a munci,
apoi, toţi, câte o săptămână la fiecare.
Contractele se încheiau în formă orală, cuvântul dat, datul mâinii
sau jurământul fiind tot atâtea metode de a lega părţile prin contract.
Oferta de vânzare a unui obiect se făcea prin intermediul următoarelor
semne: fie prin însemnarea obiectului cu o cruce, fie prin expunerea lui
la poartă, alături de o ciuhă (adică un lanţ care avea, legat la un
capăt, nişte fân).
Arvuna (semnul de încheiere al contractului) se plătea fie într-o
proporţie prestabilită din preţul bunului, fie după învoiala părţilor.
Adălmaşul (momentul festiv, celebrat cu băutură, al încheierii
contractului de vânzare-cumpărare) se desfăşura în prezenţa unei
persoane respectate, alese de părţi, spre a asista la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare şi care era numită cel ce tăia mâna.
6. Normele privind răspunderea şi organizarea judecătorească.
Răspunderea membrilor obştii pentru faptele ilicite cauzatoare de
prejudicii şi soluţionarea litigiilor se făceau pe baza solidarităţii
rudelor, a Legii Talionului şi a compoziţiunii .
Răspunderea solidară funcţiona pentru membrii obştii şi atunci când se cauza un prejudiciu obştii învecinate.
Organizarea judecătorească – oamenii buni şi bătrâni şi juzii aveau
competenţă în materie civilă şi penală, putând aplica sancţiuni, mergând
până la excluderea din obşte.
În obştile săteşti teritoriale, ca efect al proprietăţii devălmaşe
existente asupra majorităţii bunurilor, furtul era considerat lipsit de
sens. Mai mult, cel care îşi însuşea roadele pentru a le consuma, el şi
familia lui, nu era privit ca un hoţ. Numai cel care şi le însuşea în
alte scopuri era considerat furt. Aşadar, era firesc ca, obiceiul
pământului (legea ţării) să sancţioneze, cu precădere, infracţiunile
contra persoanei şi mai puţin pe cele contra proprietăţii.
Cea mai gravă pedeapsă era izgonirea din obşte a vinovatului, ceea ce
echivala cu o condamnare veşnică la sărăcie şi pribegie. Alte sancţiuni
constau în strigarea peste sat sau la horă a vinovaţilor, în poreclirea
lor sau, în cazul furtului, în purtarea hoţului prin sat, împreună cu
lucrul furat, spre a fi batjocorit de restul membrilor obştii.
Răzbunarea privată era şi ea folosită ca sancţiune penală, mai ales în
zonele în care legăturile gentilice au supravieţuit. În zonele cu obşti
vicinale tipice, răzbunarea privată a fost înlocuită cu principiul
compoziţiei (plata unor valori ca pedeapsă pentru infracţiunea comisă) .
6.1.Probele
1. Jurământul cu brazda. Este o probă de străveche tradiţie geto-dacă
denumită după rolul pe care pământul privit ca o divinitate îl joacă în
desfăşurarea acestei probe. Cel ce depunea jurământul invoca pedeapsa
pământului dacă cele invocate sub jurământ erau false.
În Moldova cel ce jura purta o brazdă de pământ pe cap sau umeri
(brăzdaşi), iar în Ţara Românească (în Oltenia) brazda era purtată în
traistă (trăistaşi).
Se folosea ca mijloc de probă în procesele de stabilire a hotarului.
Cei ce erau supuşi probei jurau că vor arăta adevăratele hotare şi
înconjurau acele terenuri având asupra lor brazda de pământ.
Plug cu brăzdar de fier
Popoarele antichităţii, şi geto-dacii printre ele, priveau pământul
ca o divinitate cu puteri purificatoare atât în sens material cât şi
spiritual. În acest ultim sens exista credinţa că pământul îi ajuta pe
cei ce spun adevărul şi îi pedepseşte pe cei ce jură strâmb. Astfel au
pătruns expresiile
să-i fie ţărâna uşoară şi
nu-l rabdă pământul .
Există un dublu simbolism judiciar: brazda e zeitatea pământului, iar capul e cea mai importantă parte a corpului.
Sub influenţa religiei creştine, această probă s-a spiritualizat,
locul brazdei fiind luat de evanghelie, iar după apariţia statului
feudal, proba dobândeşte caracter de clasă întrucât ea era rezervată
doar ţăranilor.
Odată cu dezvoltarea feudală a crescut şi interesul boierilor pentru
utilizarea acestei probe în vederea hotărnicirii graniţelor moşiilor.
Boierii nu se mulţumeau cu martori întâmplători care să fie supuşi
probei în caz de litigiu, ci recurgeau la preconstituirea de martori.
Fiii de ţărani erau puşi să parcurgă hotarele moşiei şi în tot acest
timp erau daţi de chică pentru a ţine minte hotarele respective şi a
putea fi supuşi probei în cazul unui litigiu.
2. Proba cu jurători (pe care le vom regăsi şi în feudalismul
dezvoltat). Instituţia jurătorilor a fost un mijloc de probă care prin
particularităţile sale contrazice ideile moderne relative.
În procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii susţin jurământul
uneia dintre părţi arătând că aceasta e demnă de crezare. Acest jurământ
nu are caracter obiectiv, ci pur subiectiv pentru că nu tinde la
stabilirea adevărului, ci la stabilirea bunei reputaţii.
În procesul civil, judecătorii cercetează faptele şi drepturile părţilor, astfel încât jurământul lor e de veridicitate.
Până la apariţia statului feudal această probă a fost utilizată în
obşti ca cel mai răspândit mijloc de probă pentru soluţionarea
conflictelor dintre membrii obştii. După apariţia statului feudal e
consemnată în legea ţării ca regină a probelor, fapt pentru care e
denumită de dreptul obişnuielnic lege .
Originea probei îşi are izvorul în străvechiul jurământ pe vetrele
regale sau pe zeităţile palatului regal practicat de geto-daci.
Întrucât jurământul e prestat de un grup de jurători, el putea fi
combătut tot de un grup de jurători, dar cu număr dublu de persoane. În
epoca gentilică, grupul juraţilor era alcătuit din rudele părţilor
pentru care aceştia jurau, mai apoi, în cadrul obştilor săteşti, alături
de rude, în grupul jurătorilor, puteau fi incluşi vecinii şi ceilalţi
membri ai obştii.
În statul feudal acordarea acestei probe se făcea prin hrisov domnesc
în care se utiliza sintagma „i-am dat lege”. Partea căreia i se
încuviinţase proba putea să ia legea (să admită proba) sau să se lepede
de lege (să renunţe la probă şi să o defere părţii adverse).
În hrisovul de încuviinţare a probei se menţiona numărul jurătorilor,
iar în unele cazuri erau încuviinţaţi nominal (jurătorii pe răvaşe).
Jurătorii trebuiau să fie de o seamă cu cel pentru care jurau
(aceeaşi categorie socială). Jurătorii depuneau jurământul într-un cadru
solemn care presupunea îndeplinirea unor formalităţi juridice şi
religioase. Jurământul se depunea pe evanghelie în faţa reprezentantului
domnului însărcinat cu supravegherea efectuării probei. Conţinutul şi
forma jurământului trebuiau să fie identice cu cele ale jurământului
pronunţat de parte. Schimbarea unor cuvinte ducea la anularea probei.
Ca o particularitate a Legii Ţării, în Transilvania, se admitea
posibilitatea utilizării unor formulări echivalente şi posibilitatea
repetării cuvintelor folosite greşit.
Dacă jurământul era depus cu respectarea formelor cerute de Legea
Ţării împuternicitul domnului consemna efectuarea probei într-o carte de
jurământ care era semnată şi pecetluită cu peceţile jurătorilor. Cartea
de jurământ era înaintată domnului care hotăra asupra soluţiei
pronunţate în proces, în sensul jurământului depus.
Partea care administra proba câştiga procesul, ceea ce în Legea Ţării
se spunea că „s-a apucat de lege/s-a directat”. Dacă proba cu jurători
nu putea fi administrată, partea căreia i s-a dat proba pierdea, ceea ce
în Legea Ţării însemna „rămânea de lege”.
Dacă proba fusese administrată, partea care pierduse putea cere şi
obţine de la domn contraprobă cu un număr dublu de jurători „lege peste
lege”. Dacă contraproba putea fi efectuată soluţia iniţiala era anulată
şi se dădea o nouă soluţie. Primii jurători se considerau că au depus
jurământ fals şi erau globiţi (amendaţi).
Faptul că această probă e o creaţie originală a poporului român
rezultă din împrejurarea că în dreptul slav nu există un număr maxim de
jurători, astfel încât se putea ajunge şi la 300, dar Legea Ţării
stabilea ca numărul maxim să fie de 48.
Prin proba cu jurători se putea dovedi orice situaţie de fapt, chiar
şi unele de drept. Prin această probă puteau fi combătute celelalte
mijloace de probă, inclusiv cea a înscrisului.
Cu timpul aceasta dobândeşte un caracter de clasă, pentru că regula
potrivit căreia jurătorii trebuie să fie de-o seamă cu partea pentru
care jurau e înlocuită cu partea că jurătorii nu pot fi recrutaţi decât
dintre boieri. În litigiile dintre boieri şi ţărani, ţăranului îi era
aproape imposibil să administreze proba ce însemna pierderea din start a
procesului.
sursa:
http://confluente.ro