ÎNDEMN

M-am rezemat în lance, aproape plângând, aproape orb.

Suntem puţini Doamne!

Şi suntem singuri.

Noi cei care nu ne-am temut de nimeni,

Noi cei care am săgetat cerul!

Acum ne temem.

Arată-te, Învăţătorule!

Sau lasă-ne să murim de vii înglodaţi in bezna înstrăinării.

Se vede, Doamne, acolo sus in cer cum orbecăim?

Cum ne pierdem de sinele nostru?

Dacă se vede care este rostul?

Care este preţul?

Ispăşirea cât durează?

Eu cred, Doamne, că le e frică!

Le este teamă să nu reînviem şi, odată treziţi, să nu răsturnăm lumea.

Stii, Doamne, ce e ciudat?

Noi, oamenii acestui pământ, te-am modelat chiar şi pe Tine.

Te-am făcut asemenea nouă.

Ca o pădure plină de viaţă, de dragoste, de cîntec.

Te asememeni prea tare cu noi, Doamne.

Ai prea multă răbdare!

Şi noi am avut răbdare.

Acum nu mai avem,

Acum vrem să fim liberi şi nemuritori aşa cum am fost odata!

Vrem ca pământul sacru al vechii Dacii să redevină liber.