Iată că au trecut deja mai bine de 6 luni din acest an. În toamna anului trecut am sperat la un nou început mai ales prin lansarea școlii Călătorie spre Autocunoaștere.
Ca de obicei, ne-am lăsat duși de același val și am pus alături speranțe, așteptări, emoții și mai ales încredere că totul va continua precum stabilisem. Au venit însă valuri mari, unul după altul, parcă nu se mai terminau. Și eu, m-am afundat în ele, am înnotat contra curentului luni bune.
Hm..., apoi m-am oprit. am tras din nou aer în piept și am privit în jur. Valurile trecuseră. Eram acum pe pământ, bine așezat, liniștit și priveam în jurul meu. Aproape totul era schimbat. Decorul, oamenii, eu, totul era schimbat. Priveam liniștit lista pe care o aveam lângă mine, era lista cu membrii, prietenii și susținătorii mei de până acum. Am strigat, nimic. Am strigat din nou și mai tare, nimic. Privesc în jur, privesc la mine. Zâmbetul îmi inundă fața. Da, totul este în regulă. EU SÎNT, restul nu mai contează. Acum sînt întreg și asta îmi dă putere, e mai bine ca înainte.
Mergem mai departe, drumul e stabilit și nu mai putem să ne întoarcem deoarece am luat bilete numai DUS. E ideal pentru că aș fi obosit să mă întorc și să merg din nou în altă direcție. Nu este pentru mine.
Deși activitățile au stagnat nu este nici o problemă, este un moment de respiro și de analiză. O analiză completă și necesară, care vine după aproape 5 ani de activități, zbucium, căutări, lupte, ani în care eu am crescut și m-am fortificat. acum sînt mai puternic.
Spiritul Daciei se trezește încet dar bine, pământul sacru al Vechii Dacii ne susține și ne hrănește mai ales cu putere.
Am fost din nou în Bucegi la locurile sacre, în zona Templului și a Marilor Inițiați. Tabăra nu am mai putut să o adun, oamenii au ales alte locuri și alte activități dar eu am mers alături cu Ea, cu sufletul meu Întreg. Am simțit durere și multă liniște, o liniște dinaintea furtunii. Pentru prima dată am simțit frica acolo, ceva mă făcea să ma simt nesigur și tulburat.
Pământul, stâncile, apa, padurea, iarba, vântul, toate erau tulburate, îmi șopteau parcă să am grijă, să fiu mai precaut și mai calm. Sfinxul, Babele, OMU, Uriașii, până și Zamolxe îmi șopteau să am grijă dar să rămân pe Cale.
Am revenit apoi în oraș, în mulțime, în tumultul haotic al celor ce nu sînt ei, care s-au pierdut, în acest loc care parcă mă ține pe loc acum.
CE URMEAZĂ? .....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu