Cea mai
veche referire literară cu privire la identitatea unui zeu al strămoşilor
noştri datează de două milenii şi jumătate, însă potrivit unor istorici,
indicii despre practicile religioase ale triburilor care au populat în
Antichitate ţinuturile României sunt mult mai vechi, iar Zamolxis a fost doar
un nume de alint
Primul
document literar despre zeii veneraţi de locuitorii antici din actualele
ţinuturi ale României datează din secolul V î. Hr. Sunt scrierile lui Herodot,
istoricul elen care a oferit informaţii despre Zamolxis, principala zeitate a
strămoşilor noştri, despre modul în care îi erau aduse sacrificii şi despre
învăţăturile pe care geţii le primeau de la el.
„Zamolxis
era zeul htonian al geto-dacilor, al cărui nume Zamol- se înrudeşte cu Semele,
zeiţa traco-elenă a Pământului şi cu Zemeluks, zeu chtonian al vechilor
lituanieni. Numele zeului se regăseşte în substantivele comune din mai multe
limbi indo-europene, precum vechiul slav zemlea, cu sensul de pământ, de ţară.
Ulterior, Zamolxis, în concurenţă cu zeul uranian Gebeleisis, devine un zeu
celest căruia geto-dacii îi trimiteau, o dată la patru ani, un sol aruncat în
sus ca să cadă în suliţele de lemn”, informa profesorul Ion Ghinoiu, autorul
Dicţionarului de Mitologie română (Editura Univers enciclopedic gold -
2013).
Zamolxis
ar fi fost cel care i-a învăţat pe geţi despre nemurirea sufletului şi fie
convinşi că dacă vor muri se vor duce într-o lume mai bună. „Ei cred că nu mor
şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zalmoxis, care
după ce a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care-i primea şi îi
punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici
oaspeţii săi, niciunul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un
anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile (Herodot,
Istorii)”, dar şi alţi autori din Antichitate l-au menţionat pe Zamolxis,
ca zeu sau semizeu al geţilor.
„Lucian ne
spune că tracii jertfesc lui Zalmoxis fără să pomenească de vreo altă zeitate
care să le fi coordonat viaţa strămoşilor noştri, tracilor, cum îi numeşte el.
Clemens din Alexandria ne spune şi el despre existenţa lui Zalmoxis ca
divinitate a geto-dacilor, însă el spunând că este doar un semizeu adică, mai
mult un zeu local decât un zeu care să stăpânească peste toate ţinuturile
geto-dacilor. Strabon ne spune că Zamolxis s-a făcut mai întâi preot al zeului
celui mai slăvit la ei, el fiind mai întâi slujitor abia după o vreme el
primind numele de zeu, fiind cinstit de daci ca atare”, informa istoricul Ion
Horaţiu Crişan, în volumul Spiritualitatea Geto-Dacilor (Editura Albatros, Bucuresti,
1986).
Ce însemna
Zamolxis. Mărturii scrise de la geto-daci despre religia lor nu au fost
păstrate, iar descoperirile arheologice nu aduc suficiente elemente pentru
reconstituirea acesteia, afirma Ion Horaţiu Crişan.
Totuşi, de-a
lungul timpului, istorici renumiţi au încercat să dezlege misterul originii lui
Zamolxis în credinţele popoarelor antice. Unul dintre ei a fost Nicolae
Densuşianu, cel care îl asocia pe Zamolxis cu zeul Saturn, venerat din cele mai
vechi timpuri, sub diverse nume, în Europa, Africa de Nord şi Orient. „Saturn
reprezenta în epoca preistorică nu numai personificarea puterei divine a
Cerului, dar era adorat totodată şi ca o divinitate chtonică, fiind domnul
lumii subterane.
Din punctul
de vedere al etimologiei, cuvântul Zalmoxis în limba Dacilor nu însemna altceva
decât Zeul – moş”, afirma Nicolae Densuşianu, autorul Daciei Preistorice. Lui
Saturn, dar şi altor zeităţi, populaţiile din Epoca de piatră le-ar fi sculptat
în stâncă monumente gigantice pe culmile Carpaţilor, afirma Densuşianu.
Potrivit
istoricului Ion Horaţiu Crişan marele zeu al dacilor era reprezentat de un
personaj masculin, în două ipostaze: aşezat pe un tron sau călare, îmbrăcat în
armură. Nu se cunoştea numele zeităţii, însă istoricul releva indiciile care
ajutau la identificarea lui. „În ajutor ne stau atributele: vulturul şi
şarpele, ştiut fiind că vulturul este simbolul puterii cereşti care-l însoţeşte
pe Zeus ori pe Jupiter, iar şarpele reprezintă simbolul chtonian (pământesc).
Deci este vorba de un zeu suprem stăpân atât al cerului cât şi al
pământului.
Geto-dacii
au ajuns chiar să-l reprezinte pe Marele Zeu printr-un simbol: un vultur cu corn
ce ţine în cioc un peşte şi în gheare un animal, ce pare a fi un iepure,
prezent pe obrăzarul drept al coifului de la Peretu, pe unul dintre pocalele de
la Agighiol, pe coiful din Muzeul de Istoria artei din Detroit şi pe pocalul
păstrat în Metropolitan Museum din New York, ultimele două fiind descoperite în
zona Porţilor de fier”, scria I. H. Crişan, în volumul „Spiritualitatea
geto-dacilor” (1986).
Misterul
religiei geto-dacice nu va fi dezlegat niciodată, fiind un lucru foarte
complicat, şi lipsit de prea multe şi certe informaţii cu privire la el, afirma
Ion Horaţiu Crişan. „Omul modern trebuie să facă doar presupuneri cu privire la
religia vechilor daci, fără să impună o anumită opinie, cel puţin atâta timp
cât nu se găsesc alte informaţii certe sau descoperiri arheologice cu adevărat
grăitoare cu privire la caracterul ei”, completa autorul volumului
„Spiritualitatea geto-dacilor” (1986)
adevarul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu